3 scriitoare despre greutățile cu care se confruntă o mamă cu „job” de scriitoare

Postarea aceasta este despre femei care mă inspiră prin perseverența și curajul cu care își duc viața. Cele care înfloresc precum floarea de colț, din stâncă, și își urmăresc visurile & pasiunile cu determinare, în pofida oricăror greutăți.

Anne Tyler. Sursa: dianerehm.org

Întotdeauna sunt hotărâtă să înving greutățile, hotărâtă să câștig, hotărâtă să fiu eu, eu în cea mai bună variantă a mea, întotdeauna femeie, întotdeauna de culoare și de-a pururi liberă.

Una dintre cele mai reprezentative scriitoare americane de culoare, Margaret Walker, spunea în colecția de eseuri The Writer on Her Work, că uneori singurul loc în care avea parte de liniștea necesară pentru a scrie era baia. Femeia a fost o figură importantă a mișcării literare Chicago Black Renaissance, cărțile sale au fost traduse în mai multe țări și a câștigat numeroase premii literare, precum Yale Series of Younger Poets Competition. De fapt, a fost prima femeie de culoare care a câștigat un premiu literar la nivel național. În perioada în care spunea că singurul loc unde are parte de intimitate pentru a scrie este baia, jongla cu rolul de mamă, soție, scriitoare și cu un job full time de profesoară de literatură la Jackson State University.

Citind mai departe eseurile din The Writer on Her Work, am realizat cât de greu este să împaci rolul de scriitoare cu cel de mamă sau soție. Oricum, pentru o femeie este destul de greu să găsească un echilibru între viața de familie și muncă. Și este cu atât mai greu pentru femeile scriitor, care nu închid ușa biroului la ora 6. Cum au reușit să găsească un echilibru între scris și viața de familie scriitoare precum Anne Tyler, Michele Murray sau Margaret Walker? De asemenea, cât de în serios a fost luat „job-ul” lor de scriitoare? Femeile acestea m-au inspirat, pentru că în pofida greutăților, sau a faptului că îndeletnicirea lor nu era luată în serios, și-au urmărit pasiunea de a scrie.

foto: Luisa Ene

Cum îți faci timp pentru scris? Cum găsești un echilibru între îndatoririle de mamă & soție și cele de scriitoare?

Uneori, singurul loc unde aveam parte de intimitate și liniște pentru a scrie un sonet era baia, pentru că era singura cameră unde ușa se putea încuia și nimeni nu mă deranja. În viața mea de adult, am scris în mare parte noaptea, în special din momentul în care m-am măritat, pentru că eram hotărâtă să nu îmi neglijez familia; așa că găteam fiecare masă în fiecare zi, spălam vasele și hainele murdare și aveam grijă de copii bolnavi. (…) Întotdeauna sunt hotărâtă să înving greutățile, hotărâtă să câștig, hotărâtă să fiu eu, eu în cea mai bună variantă a mea, întotdeauna femeie, întotdeauna de culoare și de-a pururi liberă.

Sometimes the only quiet and private place where I could write a sonnet was in the bathroom, because that was the only room where the door could be locked and no one would intrude. I have written mostly at night in my adult life and especially since I had been married, because I was determined not to neglect any members of my family; so I cooked every meal daily, washed dishes and dirty clothes, and nursed sick babies. (…) Always I am determined to overcome adversity, determined to win, determined be me,  myself at my best, always female, always black and everlastingly free.

Margaret Walker, On being Female, Black and Free

Citatul de mai sus m-a inspirat să scriu acest articol; întotdeauna am admirat oamenii care înfloresc precum floarea de colț, din stâncă; oamenii care își urmăresc visurile și pasiunile cu perseverență, cu determinare, în pofida oricăror greutăți. Cei care răzbesc acolo unde alții ar fi renunțat de mult.

Margaret Walker-1988. Sursa: southernstudies.olemiss.edu

Este luat în serios rolul de scriitoare?

Stăteam în curtea școlii așteptându-mi copilul și o altă mamă m-a abordat. „Ai găsit de lucru?”, m-a întrebat. „Sau în continuare doar scrii?”. Acum, cum se presupune că ar trebui să răspund la asta? Aș putea să mă simt jignită, dacă stau să mă gândesc. Poate motivul pentru care nu m-am simțit așa este că, pe de-o parte, sunt de aceeași părere cu ea. Mă plătesc pentru asta? Pentru a scrie povești? Ar trebui să mă interesez de un job permanent.

I was standing in the schoolyard waiting for a child and another mother came up to me. ‘Have you found work yet?’, she asked. ‘Or are you still just writing?’ Now, how am I supposed to answer that? I could take offense, come to think of it. Maybe the reason that I didn’t is that I halfway share her attitude.  They are paying me for this?  For just writing down untruthful stories? I’d better look around for more permanent employments.

Still just writing, Anne Tyler

Scrisul nu este singura ocupație care nu e luată în serios, cam orice job creativ este considerat o glumă. Și nu doar în vremea în care trăia și scria Anne Tyler, din păcate și în ziua de astăzi ne mai lovim de astfel de prejudecăți. Îmi aduc aminte cum m-am rușinat eu, la un moment dat, de un prieten dintr-o gașcă de „oameni serioși”, care mi-a spus că eu, cu ocupația mea, nu trăiesc în lumea „reală”. În acest grup, toți lucrau serios, în bancă, sau avocați, sau tot felul de job-uri considerate ca fiind „treburi serioase”. Eu promovez artiști, eu lucrez la o casă de producție muzicală de 6 ani. Despre job-ul meu, lumea își imaginează că presupune să:

  • dansăm kumbaya în jurul focului
  • mergem la evenimente și petreceri glam
  • să facem orice, numai muncă „serioasă” nu

Bineînțeles că nu este așa, bineînțeles că de multe ori muncim mult mai mult decât oamenii cu job-uri serioase, că stăm la muncă și câte douăzeci de ore, că nu trântim ușa de la birou în urma noastră la ora 6, că răspundem la telefon la orice oră și așa mai departe. Dar fiind tânără și influențabilă pe atunci, nu am putut să mă „apăr”. Mai degrabă m-a pus pe gânduri: m-a făcut să mă îndoiesc de mine și să mă gândesc că poate ar trebui să devin și eu om serios și să mă angajez la o bancă. Acum îmi amintesc de asta zâmbind: am ajuns la concluzia că orice job este „serios” atâta vreme cât te întreții din el și îl faci bine și cu pasiune. Și nu o să mai las pe nimeni, vreodată, să mă facă să mă îndoiesc de asta.

Anne Tyler. Sursa: dianerehm.org

Ce faci când nu mai poți?

În ultimele săptămâni, Jonathan nu a adormit decât legănat și chiar acum îl legăn cu un picior și încerc să scriu. Plânsul a devenit un obicei zilnic. Eu și Jim nu avem timp deloc împreună. Făcă Jim, fără dumnezeu, fără scris – asta e viața – să fii legat de copii și doar asta? Pentru ce? Dumnezeu mi-e martor, nu îmi urăsc copiii, îi iubesc, dar nu vreau să renunț la viața mea și la tot ceea ce sunt pentru ei. Simt că mă ratez pe toate planurile; mi se pare că nu pot face nimic – multe, multe alte femei fac mai mult fără să se plângă atât. Cu toate acestea, vreau să plâng, eu sunt eu, nu altele, iar asta nu este pentru mine.

Tot mai puține lucruri mă interesează, nu scriu aici prea des, limbajul meu devine stângaci, poezia mea nu este niciodată completă. Nu am încredere în mine. Trec în grabă peste tot – copiii mei, savoarea fiecărei zile, marșând înainte, spre viitor. De ce? Pentru că am 34 de ani și știu că viața este scurtă. Nu am realizat nimic din ceea ce mi-aș fi dorit. Și ce îmi doream? De fapt, imposibilul. Un bărbat ar putea să facă ceea ce îmi doream, dar nu o femeie. Îmi doream să devin cineva, un artist cu adevărat, să încep cu nimic, chiar nimic – fără rădăcini, fără bani, fără ajutorul părinților, fără cultură, fără tată – să mă creez de la zero cu ajutorul limbajului. Și bineînțeles că am eșuat. Tot ceea ce am în rest – și am mult – și-a pierdut savoarea din cauza acestui eșec. Nu am realizat nimic din ceea ce mi-am propus și nu o să reușesc niciodată. Copiii nu compensează pentru asta. Ei au propriul destin iar eu am doar o succesiune de zile.

For the past week Jonathan has not slept at all unless he was rocked to sleep and even now I am rocking him with a foot and trying to write. (…) Crying has become my daily companion. Jim and I have almost no time together. No Jim, no God, no writing – is this what life is – bondage to children and them alone? For what? Is there nothing else? God knows, I don’t hate my children, I love them, but I don’t want to give up my life and everything I am to them. I feel such a failure in every respect; it seems I can do nothing – many, many women do more without any sort of upset. Yet, I want to cry, I am me, not anyone else, and this is not for me.

Fewer and fewer things interest me anymore. I do not write here often, my language becomes clumsy, my poetry is never complete, I have no faith in myself. I rush past things – my children, the savor of each day, pushing ahead into the future. Why? Because I am 34 and know that life is short. I have accomplished nothing of what I wished to accomplish. And what was that? Really, I wanted the impossible. A man could do it, perhaps, but not a woman. I wanted to become somebody, an artist entire, beginning with nothing, nothing at all – no roots, no money, no parental help, no culture, no father – to create myself from scratch through language only. And I have failed, naturally. Everything else that I have – and it is a lot – has lost its savor because of that failure. I have accomplished nothing of what I intended and I never shall. The children do not make up for that. They have their own destinies and I have just a succession of days.

Michele Murray, Creating Oneself from Scratch

Citatul acesta m-a emoționat cel mai mult. Pentru că în momentele de disperare, de epuizare fizică și psihică, este ușor să uiți părțile bune, În schimb tot ceea ce este negativ la tine sau la viața ta ți se perindă prin cap, Aș fi vrut să o cunosc pe Michele, să îi spun că totul va fi bine, că trebuie să persevereze, că am încredere în ea. Și să îi dedic următorul citat:

Câte femei nu au scris romane minunate și povești și poeme și eseuri și piese de teatru și scenarii și cântece, în ciuda tuturor nedreptăților pe care le-au îndurat. Câte dintre ele nu au căzut în capcana lui Aș fi putut mai bună de atât și totuși au mers mai departe și au ajuns mai bune decât ar fi prezis sau le-ar fi permis cineva să fie. Tema unificatoare este rezistență și credință. Este despre a fi războinic. Nu e  despre fragilitate. E despre putere. Și determinare.

How many women wrote beautiful novels and stories and poems and essays and plays and scripts and songs in spite of all the crap they endured. How many of them didn’t collapse in a heap of “I could have been better than this” and instead went right ahead and became better than anyone would have predicted or allowed them to be. The unifying theme is resilience and faith. The unifying theme is being a warrior and a motherfucker. It is not fragility. It’s strength. It’s nerve. (DEAR SUGAR, THE RUMPUS ADVICE COLUMN #48)

Pe voi ce femei vă inspiră prin povestea lor?

 

 

Comments

comments

Have your say