Un copil de 11 ani vrea să scrie un roman. Bunicii, părinții și prietenii nu îi înțeleg chemarea. Dar el nu este singur. Are un întreg trib de akieni care îl susțin. Cine sunt akienii, ce se va întâmpla cu băiețelul ambițios care voia să devină scriitor și mai ales ce lecții de viață te poate învăța un copil.

foto: Luisa Ene

Revolta Akienilor pare la o primă vedere o carte cu aventuri. În realitate însă, este o poveste din care se desprind lecții de viață și vorbește despre curaj, creativitate și cum să îți descoperi vocația. Este o carte despre maturizare și lupta cu demonii din interior, spunând povestea unui copil de 11 ani care vrea să scrie un roman. El simte că bunicii, părinții și prietenii nu îi înțeleg chemarea. Dar nu este singur. Gândurile și trăirile pe care le are în timp ce scrie se materializează într-un trib de sălbatici care îl însoțește peste tot. Are un întreg trib de akieni care îl susțin. Lasă-mă să-ți spun că scrisul este o treabă a naibii de dificilă. E nevoie de liniște, de claritate, de inspirație. Iar vocile din jurul tău, pe care le auzi nu întotdeauna sunt și reale. Cele mai multe se pare că vin din capul tău. Revolta Akienilor, Daniel Zărnescu Nu am mai citit ceva de Daniel Zărnescu până acum și la o căutare pe google am aflat că scrie în mod regulat pe construimimperii.ro, unul dintre cele mai mari bloguri de educație antreprenorială și de leadership din

România. A scris opt cărți până în prezent, iar majoritatea țin de sfera dezvoltării personale, productivitate, mindset și așa mai departe. Văzând ce a mai scris, am înțeles de ce a dus Revolta Akienilor în zona asta de dezvoltare. Și bine a făcut, pentru mi-a plăcut mult cum se împletește în carte fantezia cu partea de dezvoltarea personală. 3 lecții de viață de la un copil de 11 ani Curajul de a-ți urma vocația Eram cel mai fericit om de pe planetă. Îmi descoperisem vocația, știam exact ce vreau să fac în viață și eram atât de entuziasmat, încât energia mea îi intriga pe toți ceilalți. Intoxicat aproape de Karl May și Jack London, eram convins că o să scriu romane de aventură cel puțin la fel de bune precum ei: cu cowboy, cu indieni,…

foto: Luisa Ene

  Și cred că atât copiii, cât și adulții, au nevoie de povești. Spunea Jostein Gaarder într-un interviu pentru Hyperliteratura. Iar dacă poveștile mai au și ingrediente utile, pe care le poți lua și aplica în viață, cu atât mai bine. Asta este ceea ce face el cu cărțile sale: îmbină informațiile din filozofie, știință sau artă cu poveștile palpitante. Iar rezultatul este că ajungi să înveți ceva util într-un mod atrăgător. În Fata cu portocale, Jostein Gaarder încearcă să răspundă la o întrebare: dacă ai ști câte greutăți te așteaptă în viață și cât de scurtă este în marele context al Universului, ai mai alege să trăiești? Pune în context viața noastră și ne arată cât de important este că trăim, cum suntem înconjurați de miracole. De fapt, faptul că trăim, că ne-am născut, este în sine un miracol. Este ca și cum am câștigat la loterie: loteria vieții. Viața este o loterie gigantică unde numai lozurile câștigătoare sunt vizibile. Tu, care citești această carte, ești un asemenea loz câștigător. Lucky you! Dacă ai știi câte greutăți te așteaptă în viață și cât de scurtă este în marele context al Universului, ai mai alege

să trăiești viața asta care trece cât ai clipi? Gândește-te că ești undeva gata să treci pragul către marea aventură acum multe miliarde de ani când totul a fost creat, a scris tata. Puteai alege dacă doreai să te naști și să trăiești pe această planetă. Nu urma să știi când vei trăi și nici cât timp urma să fii aici, dar oricum nu ar fi fost vorba decât de câțiva ani. Ai fi știut doar că dacă ai fi ales ca vreodată să vii pe lume, atunci când se împlinea sorocul, cum se spune, sau când a venit „împlinirea vremii”, trebuia să te desprinzi și să părăsești totul. Lecția mea din Fata cu portocale? Suntem în lume doar o singură dată, așa că trebuie să profităm…

foto: Hyperliteratura

We read to know we are not alone. (William Nicholson) Citatul ăsta mi-a plăcut dintotdeauna, pentru că atunci când citești o carte bună, chiar simți că nu mai ești singur cu problemele tale, dar mai ales, că sunt și alții care simt ceea ce simți tu. Iar Doamna cu ochelari negri este exact genul acesta de carte. Am citit pe Hyperliteratura că femeile cu diverse probleme personale o întrebau pe autoare ce să facă, mai ales pentru că Sidonia avea o rubrică la revista Femeia și căminul, unde povățuia femeile cum să‐și oblojească rănile din dragoste. Asta m-a făcut să zâmbesc, pentru că mi-a adus aminte de Cheryl Strayed, cu faimoasa ei rubrică din The Rumpus - Dear Sugar (pe care am citit-o din scoarță în scoarță). Și m-a făcut să dau acest titlu articolului despre Doamna cu ochelari negri, pentru că într-adevăr te alegi din carte cu niște lecții despre viață și dragoste pertinente. Lecțiile nu sunt însă predate rigid, ci jucăuș, amuzant și ironic. Nu trebui să presupui ceea ce face sau simte partenerul - comunicarea este esențială  În Două scrisori, o femeie face ceea ce multe dintre noi facem: analizează

mesajele iubitului în fel și chip, căutând dedesubturi acolo unde nu sunt și presupunând (greșit) ceea ce simte sau dorește partenerul. M-a uimit cât de actuală este cartea - de câte ori nu am analizat și disecat singure sau cu prietenele mesajele de la iubit? În nici una dintre ultimele scrisori nu-i mai scria că-i e dor de ea, nici că se mai gândește la ea, nici că așteaptă să o revadă. Nu se mai întreba ce se mai întâmplase cu el: îi era clar că n-o mai iubește și, sigur se îndrăgostise de alta. Un bărbat arogant rămâne un bărbat arogant - nu încerca să schimbi oamenii. În povestea Un invidios și un...., Sidonia îmi aduce aminte de Caragiale, ironizând defectele și felul parvenit de a fi al unora. Emil Zotea nu trebuia să-și…

Cartea este o colecție de eseuri amuzante, ironice iar pe alocuri amare, despre viața de acolo, oamenii din State și mai tot ce înseamnă America. Indiferent dacă ați văzut țara asta sau nu, dacă vă tentează să o vizitați sau nu, vă asigur că veți surâde sau veți râde de-a binelea. Omul chiar are talent la scris și știe să facă din orice o poveste bună.

foto: Luisa Ene

Vă spun ceva, dar trebuie să-mi promiteți că nu mai povestiți la nimeni. Nu mult după ce ne-am mutat aici, ne-am invitat vecinii de alături la cină și ei - jur că este adevărat - au venit cu mașina. Am rămas cu gura căscată (țin minte că i-am întrebat dacă la supermarket se duc cu avionul, ceea ce nu a provocat decât priviri goale și ștergerea mentală a numelui meu de pe orice viitoare listă de invitați), dar, de atunci încoace, am înțeles că nu era nimic neobișnuit în faptul că se suiseră în mașină pentru a parcurge cei sub treizeci de metri până la noi. În America zilelor noastre, nimeni nu se mai duce nicăieri pe jos. Însemnări dintr-o țară mare, de Bill Bryson  Nu aș fi avut nevoie de nici o descriere a cărții sau a autorului, pentru că imediat ce am aflat că este vorba de America am și înhățat-o de pe raft. Dar faptul că am mai citit o carte genială scrisă de Bill Bryson a fost un plus. Am iubit America de la distanță de când

eram mică, iar în facultate mi-am văzut visul cu ochii: am stat trei luni în SUA, în Atlantic City. A fost una dintre cele mai frumoase și totodată dificile experiențe din viața mea de până acum. Recent am revizitat America, ispravă despre care am povestit aici și aici. De două lucruri mi-am dat seama odată cu această vizită: iubirea mea pentru America nu s-a stins; raiul cărților este în America. Chiar m-aș bucura să îmi spuneți în comentarii dacă v-ar plăcea să citiți pe acest blog despre experiența Work & Travel în America: ce înseamnă, cât de greu este să ajungi, cum îți găsești job, cât se câștigă, cum e viața acolo și câte și mai câte. Dacă vă interesează, dați un semn și mă apuc de scris. :D  Mă întorc la subiectul de astăzi: Însemnări dintr-o țară mare, de…