Câteva lucruri uimitoare, drăgălașe & amuzante despre America

Reading Time: 4 minutes

Vă spun ceva, dar trebuie să-mi promiteți că nu mai povestiți la nimeni. Nu mult după ce ne-am mutat aici, ne-am invitat vecinii de alături la cină și ei – jur că este adevărat – au venit cu mașina. Am rămas cu gura căscată (țin minte că i-am întrebat dacă la supermarket se duc cu avionul, ceea ce nu a provocat decât priviri goale și ștergerea mentală a numelui meu de pe orice viitoare listă de invitați), dar, de atunci încoace, am înțeles că nu era nimic neobișnuit în faptul că se suiseră în mașină pentru a parcurge cei sub treizeci de metri până la noi. În America zilelor noastre, nimeni nu se mai duce nicăieri pe jos.

Însemnări dintr-o țară mare, de Bill Bryson 

foto: Luisa Ene

Nu aș fi avut nevoie de nici o descriere a cărții sau a autorului, pentru că imediat ce am aflat că este vorba de America am și înhățat-o de pe raft. Dar faptul că am mai citit o carte genială scrisă de Bill Bryson a fost un plus.

Am iubit America de la distanță de când eram mică, iar în facultate mi-am văzut visul cu ochii: am stat trei luni în SUA, în Atlantic City. A fost una dintre cele mai frumoase și totodată dificile experiențe din viața mea de până acum. Recent am revizitat America, ispravă despre care am povestit aici și aici. De două lucruri mi-am dat seama odată cu această vizită: iubirea mea pentru America nu s-a stins; raiul cărților este în America. Chiar m-aș bucura să îmi spuneți în comentarii dacă v-ar plăcea să citiți pe acest blog despre experiența Work & Travel în America: ce înseamnă, cât de greu este să ajungi, cum îți găsești job, cât se câștigă, cum e viața acolo și câte și mai câte. Dacă vă interesează, dați un semn și mă apuc de scris. 😀 

Mă întorc la subiectul de astăzi: Însemnări dintr-o țară mare, de Bill Bryson. Cartea este o colecție de eseuri amuzante, ironice iar pe alocuri amare, despre viața de acolo, oamenii din state și mai tot ce înseamnă America. Indiderent dacă ați văzut țara asta sau nu, dacă vă tentează să o vizitați sau nu, vă asigur că veți surâde sau veți râde de-a binelea. Omul chiar are talent la scris și știe să facă din orice o poveste bună. Trece cu ușurință de la un ton amuzant la unul mai profund, care te pune pe gânduri și te face să realizezi anumite lucruri.

Câteva fragmente care m-au cucerit.

-*-

Vă rog să nu mă înțelegeți greșit. Nu-mi imaginez nici măcar o clipă că americanii sunt, prin definiție, mai proști sau mai tolomaci decât alții. Necazul este că, în mod obișnuit, li se asigură condiții care îi scutesc de nevoia de a gândi și, de aceea, și-au pierdut exercițiul. În parte, putem atribui acest fapt sindromului pe care eu îl numesc Londa, Anglia, după obiceiul ziarelor americane de a specifica nu numai orașul, ci și țara în introducerile articolelor. Dacă, să zicem, New York Times ar dori să relateze alegerile din Anglia, în introducerea materialului ar scrie: Londra, Anglia, în așa fel, încât cititorul, indiferent de unde ar fi el, să nu se întrebe: Londra? Hmmm, o fi în Nebraska?

-*-

Articolele anti-imigraționiste trec frumușel cu vederea faptul că America expulzează deja un milion de imigranți anual și că aceia care sunt aici îndeplinesc, în mare parte, sarcinile prea murdare, prea periculoase sau prea prost plătite pentru americani. Alungarea imigranților nu va înființa automat, peste noapte, locuri de muncă pentru băștinași; ea nu va face decât să lase o mulțime de vase nespălate și o grămadă de fructe neculese.

-*-

La urma urmei, ce om, întrebat dacă intenționează să comită acte de genocid, spionaj, răpire, căsătorii multiple sau oricare dintre celelalte enumerate pe lista extrem de lungă și interesant paranoică de activități indezirabile, va spune: Bineînțeles! Nu vă supărați, credeți că în felul ăsta îmi scad șansele de a fi lăsat să intru în țară?

-*-

Trebuie să vă relatez, oripilat, că pe tot cuprinsul Statelor Unite există mii de școli care funcționează, fie și parțial, pe baza materialelor educaționale furnizate de corporații, astfel încât elevii învață despre nutriție de la McDonalds și despre conservarea mediului înconjurător de la Exxon, între altele.

-*-

Fiul meu mi-a relatat de curând că, la un test pe teme de actualitate, dat la una dintre materiile de la liceu, un singur elev a fost capabil să spună numele primului ministru britanic, iar acela a fost el. (…) Bineînțeles, ca să fim cinstiți, în cele mai multe colțuri ale lumii, cei mai mulți oameni nu știu ce se petrece în rest. Adică dmneavoastră știți cine conduce Danemarca, Olanda, sau măcar Irlanda? Sigur că nu – și asta în ciuda faptului că sunteți atât de inteligenți și de atenți (asta se vede de la distanță). Nici nu aveți motiv. Lumea care trebuie urmărită e mare, iar serialul EastEnders vă umple cea mai mare parte a timpului. Înțeleg.

-*-

Vă spun ceva, dar trebuie să-mi promiteți că nu mai povestiți la nimeni. Nu mult după ce ne-am mutat aici, ne-am invitat vecinii de alături la cină și ei – jur că este adevărat – au venit cu mașina. Am rămas cu gura căscată (țin minte că i-am întrebat dacă la supermarket se duc cu avionul, ceea ce nu a provocat decât priviri goale și ștergerea mentală a numelui meu de pe orice viitoare listă de invitați), dar, de atunci încoace, am înțeles că nu era nimic neobișnuit în faptul că se suiseră în mașină pentru a parcurge cei sub treizeci de metri până la noi. În America zilelor noastre, nimeni nu se mai duce nicăieri pe jos.

*Însemnări dintr-o țară mare, de Bill Bryson se poate achiziționa de aici.

Bill Bryson. www.independent.ie

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *