Există cărți pe care te bucuri să le răsfoiești și, cum ai dat o pagină, ai și uitat-o; alte cărți le citești plin de reverență, nu îndrăznești să fii nici de acord, nici în dezacord; unele oferă doar informații și nu lasă loc de comentariu; pe altele suntem în stare să le reproducem cuvânt cu cuvânt, fiindcă le iubim foarte tare și de mult timp, așa că le știm pe dinafară. (Alberto Manguel, Jurnal de lectură)
Weekend-ul trecut am fost la BookFest, am ajuns acasă cu teancuri de cărți (să nu mă mai lase nimeni cu cardul la un festival de carte: dau faliment!) și pentru că mi-am dat seama pentru a mia oară că pur și simplu nu mai am loc în casă de atâtea cărți, m-am apucat să fac puțină ordine printre ele.
Dovada că am dat iama în cărți la BookFest 😀
Criteriul meu în a decide care cărți merită să rămână în biblioteca mea și care zboară e simplu: orice carte din care nu-mi aduc aminte mai nimic trebuie dată (nu arunc cărți niciodată, chiar dacă nu mi-au plăcut, mi se pare o lipsă de respect). Când spun din care nu-mi mai aduc aminte mai nimic nu înseamnă că dintr-o carte care mi-a plăcut îmi amintesc perfect acțiunea, numele personajelor sau citate. Ci înseamnă că a trezit în mine emoții foarte puternice, că atunci când văd cartea respectivă îmi amintesc exact ce am simțit când am citit-o, ce gust mi-a lăsat, unde eram când am citit-o, ce a însemnat pentru mine cartea respectivă la momentul acela din viață… Bineînțeles, sunt cărți pe care le consider bune și care nu m-au emoționat: acestea sunt cele informative, cărțile pe care le consider mină de aur pentru dezvoltarea mea (și nu mă refer la cărțile de self help, ci la nonficțiune de calitate, precum cărțile de psihologie, cele de filozofie, sau eseuri și reflecții ale unor mari oameni). În categoria cărților care m-au emoționat intră, biensur și cele care m-au făcut să râd, cum este Daniel Pennac, căruia i-aș citi și listele de cumpărături, pentru că omul reușește să facă interesant și amuzant orice lucru banal. Iar mai nou, în fruntea listei de autori care mă emoționează stau Elena Ferrante și Muriel Barbery.
Cărțile mediocre, în schimb, nu mă mișcă deloc. Ba mai mult decât atât, unele cărți sunt atât de proaste, încât în primă fază nici nu-mi mai amintesc exact dacă am citit respectiva carte, sau doar am auzit pe undeva de ea și de aceea mi se pare titlul cunoscut. Spre exemplu, am o pasiune pentru cărțile cu crime, care pe moment mă țin în priză la maxim, însă după ce am încheiat de citit, mi se șterge cu desăvârșire din cap. Ca un fel de mâncare foarte delicios care însă are valoare nutritivă 0: bună la gust, dar nu rămâi cu nimic.
O altă chestie la cărțile mediocre este autenticitatea. Unii autori au obiceiul (prost) de a prelucra idei mari. Adică au citit ei niscaiva filozofie sau psihologie și au preluat câteva idei pe care și le-au însușit. Evident, nu vorbesc de plagiat, dar aruncă mari meditații referitoare la nemurirea sufletului atât de trase de păr și de leșinate, de îți vine să te iei cu mâinile de cap. Greu este să mai reinventezi roata cum s-ar spune, s-au scris atât de multe lucruri până în prezent, încât nu ne-ar ajunge o viață de citit non-stop ca să citim ce s-a scris până acum, dar să mai ținem pasul cu ceea ce se publică zilnic. Însă, dacă ești deștept, știi să preiei anumite idei astfel încât să nu le faci să pară clișee sau replici fidele după alți autori. De exemplu, Muriel Barbery: femeia știe să creeze un personaj care să pară real, palpabil și să îi pună în gură idei de filozofie carteziană, fără ca situația să pară trasă de păr, forțată sau penibilă. Și mă refer aici la portăreasa din Eleganța ariciului. În schimb Coelho, când începe cu lecții de viață, ți se strepezesc dinții. Nu spun că e complet prost, dar totuși, nu poate fi considerat un autor bun: popular, accesibil, interesant, da, însă nu bun.
Bineînțeles, preferințele literare sunt subiective: ceea ce mă emoționează pe mine, poate să nu-ți spună nimic ție, sau invers. Dar frumusețea este că avem atât de multe opțiuni, încât orice om, cu orice arii de interes, poate găsi ceva pe măsura sa. Pentru că literatura înseamnă plăcere. Trebuie să te satisfacă emoțional, să-ți dea fiori intelectuali și să te amuze, de la cap la coadă. Iar dacă asta nu se întâmplă, trebuie să o lași baltă, fără nicio urmă de vinovăție: viața e prea scurtă pentru cărți proaste.
p.s.: inițial, această postare se voia a fi o introducere la o postare despre continuarea de la Prietena mea genială, Elena Ferrante: Povestea noului nume. Însă, cum nebănuite sunt căile inspirației, m-am lungit prea mult și a trebuit să depun armele: am lăsat postarea despre Ferrante pe data viitoare. Nu de alta, dar pentru că îmi place atât de mult, merită absolut toată atenția și concentrarea mea.
