După toate aparențele, din când în când, adulții își fac timp să șadă și să comtemple dezastrul care e viața lor. Atunci se lamentează fără a înțelege și ca niște muște care se izbesc  întruna de același geam, se frământă, suferă, se consumă, se deprimă și se întreabă despre angrenajul care i-a dus acolo unde nu voiau să ajungă. Ba, cei mai inteligenți fac din treaba asta o religie: ah, deșertăciunea demnă de dispreț a existenței!

Eleganța ariciului, Muriel Barbery

foto: Luisa Ene

După toate aparențele, din când în când, în viața noastră își face apariția o carte exact atunci când avem nevoie de ea.  Și ăsta este cazul cu Eleganța ariciului, Muriel Barbery. Am tot stat să mă gândesc, dacă ar fi să descriu cartea într-un singur cuvânt, care ar fi acela. Și probabil că ar fi elegantă. Pentru că mi se pare că asta răzbate din paginile ei, care îmi vorbesc despre un stil de viață elegant, un mod de gândi elegant… un fel de a te purta cu oamenii. Este superbă de la primul până la ultimul cuvânt.

Și pentru că vreau să evit clasicele: în carte este vorba despre, povestea este văzută prin ochii…, voi vorbi pe scurt despre bucățile mele preferate.

Renee, unul dintre personajele centrale, meditează la un moment dat la condiția ei, cu o sinceritate care m-a făcut să plâng. Știu, e ficțiune, dar este o ficțiune a naibii de bine scrisă și chiar merită să plâng pentru asta:

Eram sinceră. Mă obișnuisem de mult cu perspectiva unei vieți solitare. A fi săracă, urâtă și pe deasupra, inteligentă, duce, în societățile noastre, la parcursuri sumbre și deziluzionate cu care e mai bine să te deprinzi din vreme. Frumuseții i se iartă totul, chiar și vulgaritatea. Inteligența nu mai pare o dreaptă compensare a lucrurilor, o reechilibrare pe care natura o oferă celor mai puțini favorizați dintre copiii ei…

foto: Luisa Ene

Este prima dată când întâlnesc pe cineva cu aceeași obsesie ca mine, mă rog prin întâlnesc înțelegeți ce vreau să spun. Există în carte o pagină întreagă despre uși, dar nu oricum, uși deschise. De când mă știu, nu suport ușile deschise: adică sunt stresată dacă stau într-o cameră și nu e ușa închisă, întotdeauna închid ușa după mine (sau după alții) and so on. Un fragment din carte explică mai elegant și mai filozof ca mine cum stă treaba asta cu ușile:

Căci, când deschidem o ușă, transformăm locurile de o manieră foarte meschină. Bruscăm deplina lor întindere și introducem o spărtură nechibzuită din cauza proporțiilor incorecte. Dacă ne gândim bine, nu există nimic mai urât ca o ușă deschisă. În încăperea în care se află, ea aduce un fel de ruptură, o perturbație stângace care sparge unitatea spațiului. În odaia alăturată, ea dă naștere unei depresiuni, unei crăpături care se cască prostește într-un perete care ar fi preferat să rămână întreg.

De acum, în loc să mă mai chinui să explic cuiva de ce mă deranjează că lasă ușa deschisă când intră în cameră, îi voi citi acest paragraf. Oh, the perks of reading! 🙂

Literatura are o funcție pragmatică. Ca orice formă de Artă, ea are datoria de a face suportabilă îndeplinirea datoriilor noastre vitale.

Jos pălăria pentru cartea asta! Luați de-o citiți, că nu veți regreta. Pe cuvânt de cercetaș. 🙂

Comments

comments

3 comments

  1. Mariana - August 22, 2015 2:43 pm

    imi place tot ce este deschis, aerisit, energetic. Aerul circula liber ca si ideile omenesti, tot ce este inchis elimin.

    Reply
  2. Mara - February 5, 2016 6:16 am

    Mie-mi plac usile deschise, in fata ochilor se desfasoara o alta perspectiva. Imi place sa unesc spatiile, sa dau continuitate privirii, imi plac camerele cu ferestre mari pe care le doresc deschise, iar usile, in casa mea sunt intotdeauna larg deschise! Spatiile inchise, strict delimitate mi se par apasatoare!

    Reply
    • Luisa Ene - February 8, 2016 6:26 pm

      🙂

      Reply

Have your say