George Arion: Trebuie să citești cât mai mult.

Ca și scrisul, lectura e o experiență pe cont propriu. Trebuie să citești cât mai mult, și cărți bune, și cărți proaste, și autori clasici, și contemporani, români sau străini. Și singur să-ți alcătuiești, după aceea, ierarhiile.

George Arion

foto: Luisa Ene

Întâlnirea cu George Arion a fost exact așa cum mi-am imaginat-o: un om galant, inteligent și mare iubitor de carte. Dar cel mai interesant amănunt este felul în care arată biroul său: ca la carte, exact așa cum îți imaginezi că trebuie să arate biroul unui scriitor. O cameră cu rafturi care gem sub greutatea volumelor, măsuțe și scaune în stil vintage și pipa domnului Arion, din care fuma relaxat, povestindu-mi despre literatură.

George Arion este un scriitor încununat de trei ori cu Premiul Uniunii Scriitorilor, iar romanele sale au fost traduse în engleză, franceză, macedoneană și rusă. Scriitor prolific, Arion a publicat 17 romane polițiste, 2 volume de proză scurtă, 4 volume de versuri, 1 volum de critică literară, 5 volume de publicistică, 2 scenarii de film și 1 scenariu pentru televiziune, 1 libret de operă, precum și 5 lucrări de teatru. George Arion mi-a povestit că Nesfârșita zi de ieri, tradus în franceză sub titlul de Cyble Royale, a fost premiat la Salonul cărții din Balcani cu Premiul publicului. Iar după Crime sofisticate s-a realizat un spectacol de teatru radiofonic care a fost premiat cu Premiul Uniter 2015Dar mai importantă decât cifrele impresionante de volume publicate și premiile menționate este emoția pe care scrierile sale o transmit cititorului. Cărțile sale te fac să te mâhnești, să râzi, de ce nu, să verși o lacrimă pentru destinul unor personaje, te transpun într-o altă lume. Te fac să te scuturi, preț de câteva ore, de prăfuiala și monotonia vieții cotidiene.

foto: Tolan Mihaela

În primul rând, pasiunea lecturii o dobândești în familie. Un copil care-și vede părinții citind, mai mult ca sigur că va deveni curios să afle ce lumi se ascund între niște coperți de carton. Apoi, școala ar trebui să se înnoiască, să descopere metode care să facă atractive orele de literatură.

  • Despre scris

Domnule Arion, cum a început pasiunea dumneavoastră pentru scris? A fost un moment în care v-ați dat seama că vreți să urmați acest curs în viață, să deveniți scriitor, să-i spunem o revelație, sau totul s-a produs treptat, fără să realizați, fără să faceți din asta un scop ?

Ce bine ar fi dacă toți am avea revelații care să ne indice pe ce drum să apucăm ! Mă rog, unii au astfel de iluminări și pentru ei totul e mai ușor. N-a fost și cazul meu. Am avut parte de multe tatonări, de ezitări, de răzgândiri… Însă, încă din copilărie, marea mea pasiune a fost cititul. Pasiunea pentru scris am descoperit-o târziu, deși la școală mă amuzam editând un ziar (patru pagini de caiet dictando scrise de mână) în care persiflam canoanele vieții de liceu. Dar până am compus primele poezii a mai trecut ceva vreme. Până la 17 ani am studiat vioara. După ce am renunțat să devin violonist, la presiunea familiei, am dat examen la Politehnică. Am intrat, dar după un an am abandonat ideea de a deveni inginer – bine am făcut ! – și m-am pregătit intens pentru Medicină. Tot la somația părinților. În ultima clipă am pus piciorul în prag și am intrat la Facultatea de Limba și Literatura română. La două luni de la absolvire, lucrarea mea de licență, Alexandru Philippide sau drama unicității a fost publicată în revista Steaua.

Considerați utile cursurile de scriere creativă, sau cărțile de acest gen, precum cartea lui Stephen King, On Writing: Memoir of the Craft?

Probabil că sunt utile, deși eu nu am urmat vreunul. Ba nu. Poetul Geo Dumitrescu avea o rubrică în Contemporanul (mutată apoi în revista România literară) intitulată Atelier literar. Lui i-am trimis primele poezii pe care le-am scris și sfaturile sale mi-au fost de mare folos. Acest poet, pe nedrept aflat într-un con de umbră, a înrâurit cariera lirică a multora, inclusiv pe a mea. Să public, la 22 de ani, un grupaj de zece poezii în cea mai importantă revistă literară a țării a fost pentru mine ceva fabulos !

Credeți că te naști cu acest talent, sau este ceva care se poate cultiva, prin citit, scris, cursuri etc. ?

În anii ’50 s-a înființat la București vestita Școală de literatură. La inaugurare, Mihail Sadoveanu a fost întrebat : « Maestre, oare câți scriitori vor ieși de pe băncile Școlii ? » Sadoveanu a răspuns memorabil : « Câți au intrat. »

Ce sfaturi ați da unui scriitor începător?

Să citească mult, cât mai mult.

Vă tratați scrisul ca pe un job, urmând un program anume, sau ca pe un hobby, scriind când simțiți nevoia, sau inspirația ?

Chiar dacă am debutat ca poet, eu am fost, în primul rând, jurnalist, fiind cunoscut în special datorită interviurilor mele din revista Flacăra. (Am adunat peste 400 de dialoguri cu personalități culturale, politice, din lumea științei, a sportului în două volume masive, O istorie a societății românești contemporane în interviuri 1975-1999.) Cărțile mele de proză le-am scris în concedii, sau luându-mi liber de la redacție. În România nu știu câți autori se pot întreține numai din scris. Prin urmare – job ? Nu. Dar nici hobby – ar induce ideea de îndeletnicire doar de dragul de a-ți umple ceasurile de răgaz cu o activitate plăcută, care nu te solicită. De fapt, eu mă socotesc aidoma unui pasionat de experimente. Sunt interesat de modul în care se comportă cuvintele într-un articol de ziar, într-o recenzie, într-un eseu, într-un poem, într-o narațiune, într-o piesă de teatru, într-un libret de operă, într-un scenariu pentru un lung metraj sau pentru un serial TV, în versurile unui cântec… Apropo, ați asistat la spectacolul Carte de vizită susținut de Eugen Cristea la Teatrul Național ? E o reprezentație în care se cântă și pe versurile mele.

  • Despre citit

Ce citiți în timpul liber ? Ce carte aveți pe noptieră acum ?

Când am timp liber nu citesc – mă uit la filme, ascult muzică, urmăresc canalele de sport care transmit partide de tenis de câmp (sunt fan al elegantului Roger Federer) sau snooker (favoritul meu e imprevizibilul Ronnie O’ Sullivan). Pe noptiera mea se află tot timpul 20-30 de thrillere care așteaptă să le citesc și să le prezint la rubrica mea SUSPANS cu GEORGE ARION. Rubrica apare și într-un ziar – Evenimentul zilei, și poate fi urmărită și la radio, la Național FM.

Dacă ar fi să întocmiți o listă de cărți recomandate pentru tineri, care să le trezească interesul pentru citit, ce titluri s-ar găsi pe acea listă ?

O, mă abțin să fac astfel de recomandări și să-mi impun preferințele. Ca și scrisul, lectura e o experiență pe cont propriu. Trebuie să citești cât mai mult, și cărți bune, și cărți proaste, și autori clasici, și contemporani, români sau străini. Și singur să-ți alcătuiești, după aceea, ierarhiile.

  • Despre consumul de carte din România 

De ce credeți că publicul din România are un interes mai scăzut pentru carte ? Și ce credeți că s-ar putea face în privința asta ? Unde e problema ?

Da, se citește mai puțin ca odinioară. Unii dau explicații care nu mi se par plauzibile – televizorul, internetul, oferta spectaculoasă de divertisment. Și în țările cu mult mai avansate decât a noastră există astfel de tentații, deloc blamabile, însă acolo există și interes pentru carte. În primul rând, pasiunea lecturii o dobândești în familie. Un copil care-și vede părinții citind, mai mult ca sigur că va deveni curios să afle ce lumi se ascund între niște coperți de carton. Apoi, școala ar trebui să se înnoiască, să descopere metode care să facă atractive orele de literatură. Dar ce te faci dacă, uneori, nici măcar profesorii nu citesc mai mult decât recomandă programa școlară? De pildă, în țara care i-a dat pe Molière, Racine, Voltaire, Baudelaire se studiază, încă din școală, romanul polițist. E o modalitate excelentă de a-i atrage pe copii spre lectură. Cine a fost captivat de Conan-Doyle, Agatha Christie, Simenon, Boileau-Narcejac va descoperi, cu timpul, și comorile tăinuite în cărți de alt gen.

  • Viața ca inspirație pentru ficțiune

Apropo de interesul scăzut pentru cărți, în Insula cărților descrieți un peisaj apocaliptic cu privire la soarta cărților, de la anticariate desființate până la bătăi cu cărți și elevi care se revoltă împotriva cititului. Spuneați că unele dintre întâmplările descrise în carte sunt reale. Sunt curioasă, bătaia cu cărți, descrisă magistral, este reală, ați asistat vreodată la așa ceva ?

Din păcate, da. La sfârșitul anului școlar unii dintre colegii mei se băteau cu manualele, le rupeau, jucau fotbal cu ele. Și cântau în gura mare, stupizi, găunoși, plini de ifose : « A venit vacanța/Cu trenul din Franța/Hai copii la joc/Cărțile pe foc./Dărâmarea școlilor/Moartea profesorilor ! » Când auzeam ultimul vers mă crispam total – părinții mei au fost profesori !

foto: Luisa Ene
  • Relația dintre scriitor și personajele sale

În timp ce descrieți anumite întâmplări din viața personajelor, simțiți vreodată nevoia de a-i cruța, de a le curma suferințele și a le oferi un final fericit ? Mă refer aici în special la destinul lui Petru Dulce, un personaj care îl emoționează până la lacrimi pe cititor…

Personajele au destinul lor, au viața lor, iar autorul nu poate interveni, după bunul lui plac, în modul în care trăiesc sau sfârșesc. Ar deveni alți eroi, ar cunoaște alte întâmplări și alte frământări sufletești și ar avea alte relații între ei. Dar Petru Dulce sfârșește glorios, în mijlocul unui imperiu de cărți, reușind, cu prețul vieții, să dezlege, măcar parțial, enigma unei crime. Și, din moment ce toți cei care îl cunosc sau îl vor cunoaște îl iubesc sau îl vor iubi, el ne apare ca un biruitor. Da, în spațiul ficțiunii el este un învingător !

Acum, la despărțire, îi spunem eroului nostru în limba care l-a încântat întotdeauna cu sonoritățile ei, un simplu VALE!, și ne ascundem prin colțuri, ca să nu ne vadă nimeni cum ne ștergem o lacrimă… Vă despărțiți cu greu de personajele dumneavoastră, odată ce ați încheiat cartea ? Vi se face dor de ele, căutați să le revizitați, la fel cum un cititor recitește de nenumărate ori o carte preferată ?

Pe unii dintre eroii mei aș vrea să am puterea să-i văd în carne și oase, să mi-i fac prieteni – pe Andrei Mladin, pe Petru Dulce, pe anticarul Arin Leuben, pe tulburatul Părinte Pascal din Însoțitorul lui Iisus… Nu-mi recitesc cărțile decât cu ocazia reeditărilor – mi-e frică de ele, nu-mi vine să cred că sunt rodul imaginației mele, mi-e teamă ca, parcurgându-le prea des, să nu mă pierd cumva în universul lor, absorbit într-un maelström de cuvinte, pe care eu însumi l-am creat și m-am salvat transferându-l într-o carte. Creația este o formă de eliberare de neliniștile, obsesiile, suferințele pe care le ai la un moment dat. Îți trebuie mult curaj ca să le mai trăiești încă o dată.

  • George Arion și cărțile sale
foto: Luisa Ene

Care dintre cărțile dumneavoastră este mai aproape de sufletul dvs. și de ce ?

Atac în bibliotecă – pentru că e primul meu roman care a cunoscut un succes fulminant la tineri (și nu numai) și a propus un nou tip de policier românesc. Insula cărților și Însoțitorul lui Iisus – pentru că sunt cele mai recente cărți ale mele, narațiuni care cercetează ființa umană dintr-o perspectivă la care n-am apelat până acum.

Ce pregătiți pentru viitor, aveți vreo carte în lucru ? De asemenea, ne puteți spune ce apariții se pregătesc la editura Crime Scene  Press?

Da, e timpul să m-apuc din nou de scris, dar e prematur să vorbesc despre un proiect care încă nu mi s-a clarificat. Cât despre Crime Scene Press (condusă de dinamicul Alexandru Arion) ce să spun ? Își urmează drumul, se face tot mai bine cunoscută, fiind singura editură din România care publică doar cărți polițiste. Printre aparițiile de anul acesta – romane semnate de Lawrence Block, Ken Bruen, Sandrone Dazieri, Ann Cleeves, Ian Manook, Stona Fitch – nume de notorietate în întreaga lume –, Stelian Țurlea, Oana Stoica Mujea, Caius Dobrescu. Cu ajutorul Muzelor inspiratoare – și de George Arion.

*Interviul a fost realizat la începutul lunii mai pentru revista Be Blue Air.

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *