Gilmore Girls, după 10 ani: A Year in the Life

This should have all work itself out by now

The map of my life should be clear and precise

With little red dashes and circles so nice

Oh, I am not unbreakable

I am breaking right now

Maybe everyone can’t have the dream

Maybe everyone can’t kiss the frog

Maybe it’ll be me and a dog

*versurile piesei Unbreakable din Stars Hollow musical

2 lucruri nu voi uita niciodată din adolescența mea: serialul Gilmore Girls și cartea Pride and Prejudice. Și deși a trecut atât de mult timp, nu am mai văzut serial pe care să îl iubesc și care să mă influențeze atât de mult. Rory era personajul în care mă regăseam complet în adolescență (timidă și șoarece de bibliotecă), iar Lorelai era cea care îmi doream să devin (matură, inteligentă, independentă, puternică, dar mai ales funny).

Îmi place atât de mult Gilmore Girls (încă îmi place și am văzut toate seriile de cel puțin 5 ori) pentru că este scris foarte inteligent, replicile sunt incredibile, nici nu ar trebui să se întâmple ceva ca să te țină în priză, sunt de ajuns discuțiile funny, profunde, inteligente. Din punctul ăsta de vedere, se aseamănă mult cu Trilogia Before Sunrise, Before Sunset şi Before Midnight.

Când am auzit că serialul revine cu mini seria A Year in the Life m-a năpădit nostalgia și pe de o parte abia așteptam să îl văd, pe de altă parte mă întrebam dacă ar trebui să mă uit sau nu, pentru că de obicei continuările serialelor mă dezamăgesc. L-am văzut într-o singură noapte și chiar mi-au dat lacrimile la final, pentru că ăsta chiar era finalul, față de cel trunchiat servit în trecut, altul decât cel imaginat de creatoarea seriei, Amy Sherman-Palladino (ea a plecat din echipă, din cauza unei dispute pe baza contractului).

Mi-a plăcut A Year in the Life, însă m-a frapat cât au îmbătrânit personajele: în special Lorelai. Nu mai are aceeași vigoare, același elan, aceeași drăgălășenie. Iar felul cuminte de a fi al lui Rory pare acum enervant și obositor. Într-un fel, continuarea asta a fost un fel de welcome to the real world. Serialul prea avea o atmosferă de basm, de binele învinge întotdeauna, de dacă ești cuminte și înveți și muncești reușești în viață; se uitau la viață printr-o lentilă roz, înflorată, drăgălașă. Noi știm că viața nu e așa, dar personajele nu știau. Și uite că au aflat.

Lucrurile nu au mers chiar așa ca în basme și asta pe de o parte m-a întristat (pentru că mă obișnuisem cu lumea lor roz), pe de altă parte mi-a plăcut, pentru că a fost mai real. Și pentru că este reconfortant să te convingi încă o dată că, deși poate nu ai o viață de basm, exact așa cum ai visat-o, poți fi fericit. Și cred că asta este lecția pe care ne-a dat-o continuarea asta: viața nu decurge întotdeauna cum am sperat, dar putem să luăm lucrurile așa cum sunt și să ”lucrăm” cu ceea ce avem. 🙂

 

Comments

comments

Have your say