În mintea Sylviei Plath: depresie și distorsionare a realității în Clopotul de sticlă

Dacă nu aștepți nimic de la cineva, nu ești niciodată dezamăgit.

Sylvia Plath, Clopotul de sticlă

Processed with VSCO with f2 preset

Anul trecut pe vremea asta am ieșit de la metrou, în stația Constantin Brâncoveanu, la scurt timp după ce un om își luase viața chiar acolo, aruncându-se în fața trenului. Era plin de poliție, presă și diverși curioși care căscau gura la ceea ce se întâmplă. M-am gândit cu tristețe ce spectacol dezolant, apoi toată ziua m-a bântuit un sentiment apăsător. Mă tot întrebam oare ce trebuie să se fi întâmplat în viața omului de l-a dus la așa un gest disperat.

La întâmplarea asta m-am tot gândit în timp ce citeam Clopotul de sticlă al Sylviei Plath. Pentru că despre asta este vorba în cartea asta: ce se întâmplă în mintea unui om deprimat care ajunge să-și curme viața. Mai ales când viața lui, din exterior, pare foarte în regulă.

Ar fi trebuit să fiu în al nouălea cer. Ar fi trebuit să fiu invidiată de mii de alte studente ca și mine, din toată America, de mii de alte fete care nu-și doreau decât să pășească țanțoș cu pantofii de lac numărul treizeci și nouă pe care mi-i cumpărasem de la Bloomingdale’s într-o pauză de prânz, împreună cu o curea neagră de lac și o poșetă-plic neagră de lac, toate asortate. Și când mi-a apărut poza în revista la care lucram toate douăsprezece (…) probabil toată lumea și-o fi închipuit că mă distrez pe cinste. Ia te uită ce minuni se petrec în țara asta și-or fi spus. Uite o fată care stă nouăsprezece ani într-un orășel uitat de lume și-i atât de săracă încât nici nu-și poate permite să-și cumpere o revistă și, dintr-o dată, o vezi că ia o bursă pentru colegiu și câștigă azi un premiu, mâine altul, până când ajunge să mâne New York-ul ca pe propria-i mașină. Numai că eu nu mânam nimic, nici măcar pe mine însămi.

Din afară, pare că tânăra protagonistă a romanului, Esther, are tot ceea ce poate visa o fată. Atunci ce este în neregulă cu ea? De ce nu este fericită? Dacă luăm în considerare doar faptele din viața ei și tragem o concluzie logică, ar trebui să fie fericită, nu să sfârșească într-un azil pentru tulburări mintale.

Ryan Holiday, un blogger și scriitor pe care îl urmăresc cu religiozitate, vorbește, într-un articol din Thought Catalog, despre diferența dintre ceea ce ne imaginăm și fapte. Tema articolului este încrederea în sine, iar el concluzionează că nu ar trebui să avem încredere în noi, ci să ne bazăm pe fapte concrete. El ne îndeamnă să lăsăm iluziile despre ceea ce putem face la o parte, și să le înlocuim în schimb cu lucruri concrete, cu ceea ce facem, sau ceea ce am făcut deja. Sunt de acord cu abordarea sa, pentru că asta ne ajută să scăpăm de iluzia grandorii și să nu ne pierdem vremea urmărind vise imposibile, pentru care nu suntem calificați, pregătiți, sau potriviți.

As crazy as it sounds, you don’t need to believe in yourself. That’s not what’s holding you back. Whether you think you can do something is so much less important than whether you actually can or can’t do that thing. You need to assemble a case that proves you can. You need to do the work that stands as evidence for what you’re capable of.

So you can walk by sight, not by faith.

That’s how you actually end up achieving the things that other people are too busy believing they can do.

Dar ce te faci când ai faptele, concrete, când chiar faci, iar iluzia acționează în sens invers, și nu îți permite să culegi roadele muncii, să analizezi motivele împlinirii tale, să te bucuri, să ai încredere în tine, chiar dacă meriți? Ca în cazul lui Esther, care are toate faptele ce vin în susținerea unei imagini bune despre ea însăși, dar îi lipsește încrederea în ea și bucuria de a trăi. Cred că ar trebui găsit un echilibru, eu în general cred că echilibrul este soluția în orice: să ai încredere în tine, să țintești mai sus, dar să te păstrezi realist, să știi ceea ce poți face și ceea ce nu poți face.

Clopotul de sticlă este o carte în parte autobiografică, pentru că la fel ca eroina ei, celebra autoare a romanului s-a luptat cu depresia încă din anii studenției, depresie care în final a învins-o, iar aceasta și-a pus capăt zilelor, lăsând în urmă doi copii. În presă a fost vehiculată ideea că soțul ei, Ted Hughes, a adus-o în starea asta, mai ales că și cea de-a doua soție a lui s-a sinucis. Cel mai trist însă este faptul că fiul Sylviei s-a sinucis și el la maturitate. La fel cum s-a întâmplat cu Whitney Houston și fiica sa, ambele recurgând la suicid.

Clopotul de sticlă îți frânge inima, dar este o carte care merită citită. Nu îți oferă răspunsuri la întrebarea de ce ajung oamenii la suicid, însă îți oferă accesul în mintea unui om cu tulburări, astfel încât tu singur să tragi anumite concluzii.

Pesimismul protagonistei este dureros, dar în același timp te face să rezonezi cu ea. Citind un pasaj despre căsnicie, am înțeles perfect ceea ce spune, pentru că avem tendința de a romanța iubirea și căsnicia. Există un exercițiu foarte eficient pe care filozofii antici îl recomandau, atunci când te doare că nu poți avea ceva anume: să reduci lucrul respectiv la esență, la concret și vei vedea că de fapt nu e așa grandios cum și l-ai imaginat sau așa dezirabil. Spre exemplu, să reduci sexul la schimb de fluide, sau căsnicia la pasajul ăsta:

Am încercat să îmi imaginez cum ar fi fost să fiu nevasta lui Constantin. Ar fi însemnat să mă trezesc la ora șapte și să-i fac omletă cu șuncă și pâine prăjită și cafea și să-mi pierd vremea prin casă în cămașă de noapte și cu părul pe bigudiuri după ce el pleca la lucru și să spăl farfuriile murdare și să fac patul și apoi, când venea acasă după o zi palpitantă și fascinantă, s-ar fi așteptat la o cină somptuoasă și eu mi-aș fi petrecut seara spălând și mai multe farfurii murdare, până când picam lată în pat, complet epuizată. Părea o viață searbădă și irosită pentru o fată care cincisprezece ani avusese zece pe linie, dar știam că așa e să fii căsătorit.

Sylvia Plath & Ted Hughes foto: Tumblr

Sylvia Plath & Ted Hughes
foto: Tumblr

Din cartea asta am învățat că și cele mai frumoase vieți ascund de fapt secrete dureroase. Că te poate durea inima chiar dacă aparent nu ai motive de mâhnire. Dar mai ales, că trebuie să fii echilibrat, atât în așteptările pe care le ai de la viață, cât și în percepția realității. Să îți vezi viața așa cum e ea, cu bune și rele, să o apreciezi și mai ales să te apreciezi pe tine însuți. Cum spunea John Lennon, All you need is love, iar cea mai importantă formă de iubire cred că ar trebuie să fie iubirea de sine.

Clopotul de sticlă se poate achiziționa de aici.

Processed with VSCO with f2 preset

Comments

comments

Have your say