Nu trebuie să facem nicio diferență între muzica clasică, muzica ușoară, muzica populară sau jazz. Orice muzică poate fi bună sau proastă- și atât. 

Richard Oschanitzky, citat în Rock sub seceră și ciocan

Nelu Stratone – 2008 – Radio Romania Actualitati

Despre Nelu Stratone am mai scris pe blog, când a lansat primul volum al cronicii muzicii rock din România,  Rock sub seceră și ciocan. Mi-a plăcut mult cartea și recomandarea mea este să nu vă lăsați „înșelați” de titlu: cartea asta nu este doar despre rock: este despre oameni și atitudini, despre muzică în general, despre valori și curajul de a lupta pentru ele. Lista proiectelor rock de care este legat numele autorului, Nelu Stratone, poate ocupa nenumărate pagini. Este considerat „personalitate rock” în Dicționarul Rock, Pop, Folk, este inclus în enciclopedia personalităților din România de Hubner Who’s Who, una peste alta, este probabil cel mai în măsură autor de la ora actuală care să prezinte istoricul unei perioade de muzică rock, în special de la noi din țară. Începând cu 1992, s-a dedicat activității de redactor muzical, realizând emisiuni muzicale specializate și având la activ peste 3000 de ore ”on air”, dar și scriind zeci de articole cu tematică muzicală. El se pregătește acum să lanseze cel de-al doilea volum, Rock în timpuri noi.

Cu ocazia aceasta m-am decis să îi pun câteva întrebări despre industria muzicală românească înainte și după era comunistă, despre cărțile sale și multe altele, pe care le veți descoperi citind interviul. 😀

Rock în timpuri noi este publicată de Hyperliteratura, care este, după modesta mea părere, cea mai bună editură de pe la noi. Este de fapt SINGURA editură din România care înțelege ce înseamnă promovarea de carte, care vorbește pe înțelesul tuturor și care își promovează autorii cu îndârjire. În general stăm prost cu promovarea, dar când e vorba de promovat cărți, suntem chiar la coada vacii. Prin urmare, dacă vreți să susțineți un proiect frumos, care ajută dezvoltarea pieței de carte din România, comandați cărți de la editura Hyperliteratura. Despre titlurile lor am mai scris aici, aici și aici. Dar nu este vorba doar de a susține un proiect fain, ci și despre calitate: gata cu traducerile proaste, cu greșelile de ortografie, punctuație etc. sau cu descrierile obosite de pe coperta a 4-a din care nu înțelegi nimic. Cred că vina pentru faptul că România este la coada listei în ceea ce privește consumul de carte o poartă și editurile, nu doar tinerii din ziua de azi care nu citesc. Nu citesc pentru că nu li se explică de ce ar trebui să citească, la ce îi ajută și pentru că editurile nu promovează cărțile cum trebuie, adică atrăgător, cu un limbaj informal, direct, scurt și la obiect.

Acestea fiind spuse, vă las să citiți interviul fain cu Nelu Stratone, iar dacă vreți să susțineți publicarea volumului Rock în timpuri noi, o puteți face comandând cartea în avans, de aici.

De ce muzica rock și cum a apărut pasiunea ta pentru acest gen muzical?

În copilărie și adolescență, până să descopăr rock and roll-ul, ascultam laolaltă muzica ce se transmitea la radio: muzică ușoară, muzică populară, operă, jazz etc. Aveam un aparat de radio marca Darclee, dotat cu pick-up, astfel că profitam de faptul că locuiam într-un cartier cosmopolit și împrumutam de la vecini discuri cu muzică românească, evreiască, maghiară, armenească și chiar chinezească. Se poate spune că mi-am făcut o educație muzicală „world music” înainte ca acest termen să fie inventat. Apoi, a venit momentul în care am văzut filmul muzical „Tinerii”, cu Cliff Richard și The Shadows, iar un handbalist, campion mondial cu naționala României, mi-a adus niște discuri cu Elvis Presley, Chuck Berry și Jerry Lee Lewis. Atunci am descoperit că pot asculta la aparatul de radio și Radio Luxembourg, Radio Mon­te Carlo sau chiar Radio Beirut, astfel că i-am descoperit, rând pe rând, pe Louis Armstrong, Nat King Cole, Rosemary Clooney sau Benny Goodman, mai apoi, pe Ray Charles, Buddy Holly, Little Richard, Rolling Stones, Beach Boys, Beatles, Animals, cântăreți italieni sau şan­sonetişti francezi care mi-au permis să-mi fac un mic repertoriu și așa a apărut și dorința de a cânta într-o trupă. Era o trupă de elevi, se numea Solaris și am fost solist vocal și basist. Mai apoi am mai cântat în două – trei trupe, dar fără veleități deosebite. Doar dorința de a cânta a fost, căci lipsa unor cunoștințe muzicale elementare, precum descifra­rea partiturilor, precum și ghinionul de a fi învățat în liceu doar limbile rusă și franceză, au constituit bariere greu de depășit. Se poate spune că am cres­cut odată cu rockul românesc şi chiar dacă nu am făcut performanţă în muzică, la vârsta adolescenţei aveam cam aceleaşi idealuri cu alţi tineri din gene­raţia mea, precum Nicu Covaci, Béla Kamocsa, Iuliu Merca sau Mircea Florian.

Dacă ar fi să întocmești un top 3 al celor mai bune trupe/artiști rock, cine s-ar regăsi pe listă și de ce?

Deși agreez ideea de top, nu am avut niciodată un top personal. Asta întrucât prin 1968 am câștigat un magnetofon Tesla B5 la un concurs pe teme cinematografice și o lungă perioadă de timp, pe lângă muzica pe care o ascultam acasă, eram invitat la ceaiurile vremii unde trebuia să am hiturile momentului, muzica agreată de majoritatea invitaților, în special de fete. Apoi, ca realizator de emisiuni radio sau ca membru în juriile festivalurilor rock, am ascultat sute de muzicieni și formații cu orientări muzicale diferite: hard & heavy, pop rock, AOR, blues, punk, electro rock, world music, folk rock, jazz rock, reggae, doom, death, thrash chiar și black, astfel că m-am atașat, cât de cât, de fiecare gen muzical.

Cum ai descrie într-o frază primul volum al istoriei rock-ului românesc, Rock sub seceră și ciocan?

Un volum gândit aproape două decenii, scris cu pasiune și responsabilitate, echidistant, fără antipatii sau favoritisme evidente, în încercarea de a mulțumi atât cititorii de vârsta mea, care au trăit evenimentele respective, cât și de a informa mai tinerii cititori asupra istoriei rockului românesc.

Cum continuă povestea în noul volum, în curs de apariție, Rock în timpuri noi?

Dacă „Rock sub seceră și ciocan” s-a referit la perioada 1962 – 1989, „Rock în timpuri noi” continuă povestea rockului românesc cu anii 1990 – 2000. Am făcut o prezentare cronologică a principalelor evenimente ale rockului post revoluționar. Apoi, am prezentat principalele curente muzicale ale perioadei și trupele reprezentative, festivalurile rock importante și, la sfârșit, o prezentare a unor muzicieni dispăruți prematur.

Ce s-a schimbat după revoluție în lumea muzicală?

S-au schimbat multe. Și în bine, și în rău. În bine ar fi faptul că multe trupe s-au dotat corespunzător cu instrumente de top și aparatură profesionistă. Au apărut mai multe case de discuri și studiouri de înregistrări, ceea ce a dus la concurență, încetând astfel monopolul Electrorecordului. S-au format mult mai mulți oameni specializați în înregistrări, sonorizarea concertelor, luminiști, producători și alte activități legate de organizarea de turnee și evenimente. România a intrat în circuitul obișnuit de concerte al unor trupe importante ale rockului mondial. În rău, mă gândesc la schimbarea destinației unor săli care aparțineau de mișcarea sindicală, UTC, case de cultură ale tineretului, astfel că s-au împuținat atât locurile de concert, cât și sălile de repetiție. Multe trupe, bine cotate calitativ, au fost nevoite să-și înceteze activitatea din cauza lipsei fondurilor necesare procurării de instrumente sau închirierii unei săli de repetiție. Lipsa cenzurii a dus la apariția unor formații exhibiționiste, cu piese cu texte vulgare.

Spuneai în videoul de crowdfunding că Rockul anilor ‘90 s-a legat strict de niște evenimente, atât politice, cât și sociale. Detaliază, te rog, pentru publicul care nu a prins acea perioadă.

O perioadă ciudată în care, parafrazând titlul unei piese Vunk, toți gândeam „Vreau o țară ca afară”, dar erau unii care construiau acea „democrație originală”, după cum se exprima un tovarăș – domn președinte, care ne-a apropiat mai mult de est decât de vest. O perioadă plină de convulsii sociale, marcată de infiltrarea foștilor securiști în structura unor partide, minciuni televizate, mineriade, totul pentru a închide gura liderilor partidelor de opoziție, a celor care solicitau respectarea punctului 8 din Proclamația de la Timișoara, ce ar fi dus la interzicerea promovării unor foști activiști PCR pe listele electorale, arestarea și împrăștierea prin violență a celor prezenți în Piața Universității și multe altele. Astfel că, o sintagmă debitată de un fost demnitar comunist, „copiii voștri vor fi sclavii copiilor noștri”, s-a cam adeverit, așa că în timp ce unii s-au îmbogățit peste măsură, cei mai mulți au trăit și trăiesc în condiții mizere.

Povestește-ne puțin despre cariera ta, după Revoluție. Ce s-a schimbat, cum s-a schimbat.

S-au schimbat multe și nu neapărat în sens pozitiv. În 1990, eram unul dintre informaticienii de frunte lucrând la Centrul de Calcul al Ministerului Industriei Electrotehnice, unul dintre cele mai bune din țară. Desființarea ministerului ne-a determinat pe fiecare să ne găsim un alt loc de muncă. Mă gândeam să fac rost de bani și să plec în Canada sau Statele Unite, astfel am făcut o firmă, ca într-un banc, cu un moldovean, un ucrainean și un rus. Nu existau încă telefoane mobile, astfel că așteptam de câteva ori pe săptămână, ore întregi, alături de fetele de pe centură, camioane. Ele, TIR-urile turcești sau bulgărești, iar eu, mărfurile din Moldova pentru a le duce la bazele de depozitare. Afacerea mergea bine astfel că, la sfârșitul anului, îmi reveneau peste 100.000 de dolari. Din nefericire, partenerii mei au fugit cu toți banii și nu i-am mai văzut până în ziua de azi. A urmat o perioadă de câțiva ani în care am avut doar colaborări. Am predat cursuri de calculatoare, am proiectat mici aplicații informatice pentru diverse firme, scriam materiale muzicale pentru diferite ziare și reviste, făceam emisiuni la Radio Nova 22, Radio Tinerama, Radio România Tineret, Radio București, chiar și la Radio România Actualități sau prezentam diverse programe tematice în baruri de noapte. Au fost luni în care am luat bani din 5 – 6 locuri diferite, chiar sume importante, dar și altele în care nu am primit niciun ban. Într-un final, am dat concurs la ORDA și în perioada 2007 – 2014, am lucrat acolo pe post de expert principal. De trei ani sunt pensionar și, între două beri sau un program la Club A, scriu cărți. Pe lângă istoria rockului românesc, care va avea trei volume, mi s-au publicat și „Stratonelu – un rocker atipic”, „Top T Buzău – festivalul rezistenței rock”, apoi, două cărți interviu cu Aurel Gherghel și Ștefan Mardale. În prezent, lucrez la volumele II și III din istoria rockului românesc, dar și la alte trei cărți interviu și la un volum de nuvele.

Cum a decurs documentarea pentru cele două volume? Ai avut și colaboratori care te-au ajutat?

Documentarea a început în urmă cu mulți ani când stăteam la cozi interminabile la chioșcul de ziare să cumpăr revistele care aveau rubrici muzicale: „Săptămâna”, „Flacăra”, „Viața studențească”, „Tribuna” sau „Cronica”. Apoi mai găseam ceva informații în almanahuri. În anii ’90 au apărut numeroase publicații muzicale: „Pop Rock & Show”, „Vox Pop Rock”, „Heavy Metal Magazine”, „Metronom”, „Rocker”, „Metal fan”, „Prin Rock”, „Puls rock”, dar și ziare și reviste care aveau articole referitoare la actualitatea muzicală. Am păstrat pasiunea de colecționar, astfel încât am regăsit colecțiile respective. La primul volum am fost ajutat de un prieten din Cluj, Adrian Popan, care a stat timp îndelungat prin biblioteci căutând informații concrete. La volumul II nu am avut colaboratori, dar pot să spun că am primit acordul lui Andrei Partoș, Doru Rocker Ionescu, Florin Silviu Ursulescu, Aurel Gherghel, Lenți Chiriac, Gabi Gomboș să folosesc materiale din publicațiile lor. Am primit și sprijinul unor muzicieni care mi-au oferit informații despre trupele lor și a colegilor de la Hyperliteratura, în special Radu Toderaș, care mi-a ordonat materialul atunci când m-am simțit depășit de volumul informațional.

Dar acum? Cum vezi industria muzicală actuală (în special zona rock)?

În primul rând s-a profesionalizat chiar dacă e mai puțin vizibilă. Majoritatea trupelor activează underground, în cluburi cu săli mici, în fața câtorva zeci sau sute de spectatori. Din păcate, pomenile electorale sunt destul de des întâlnite, astfel că publicul s-a cam dezobișnuit să-și plătească biletul de intrare.  Dar subiectul acesta am să-l dezvolt în volumul III, „Rock în noul mileniu”.

Ce carte legată de istoria rock-ului la nivel mondial ai recomanda cititorilor Cărți, cafea și tutun?

Ca să glumim puțin, eu scriu cărți, așa că… citesc doar cărțile scrise de mine. Redevenind serioși, trebuie să remarc că în ultimii ani au apărut numeroși scriitori care au reușit să acopere, cât de cât, lipsa cărților de profil muzical din perioada comunistă și postcomunistă. Mă gândesc aici la Doru Rocker Ionescu (cu mai multe volume din ciclul „Timpul chitarelor”, „Povești cu cântec din diaspora”, „Jurnal de rocker” și „Club A – 42 de ani”), Radu Lupașcu și Ioan Big (cu cele 10 volume din seria „Mitologii subiective” + „Povestea Rolling Stones”), Costin Grigoraș („Fața văzută și nevăzută a muzicii”, trei volume referitoare la rockul mondial + unul care se referă exclusiv la rockul românesc, „Muzică prin gaura cheii”), Gabi Gomboș (mai multe volume din ciclul „Coșmar pe strada morții” și „Rock’n Zărnești”), Mimo Obradov („Peste rock și după roll”), Daniela Caraman Fotea („Dicționar rock pop folk”), Florian Lungu, Florin Silviu Ursulescu, Mitică Ungureanu, autorii unor volume remarcabile, despre rockul mondial sau autohton, pe care vi le recomand cu plăcere. Bineînțeles că mai sunt și volumele autobiografice scrise de Nicolae Covaci, Johnny Bota, Bela Kamocsa, Nae Tarnoczi etc.

* Cartea Rock în timpuri noi se poate comanda în avans, de aici.

Comments

comments