Jurnalul lui Mihail Sebastian, o lectură indispensabilă în 2017

Reading Time: 4 minutes

Și sincer vorbind, foarte sincer, fără niciun motiv de a mă păcăli pe mine însumi, cred că banii îmi și sunt indiferenți. Aș cere vieții doar puțină liniște, o femeie, cărți și o casă curată. 

Mihail Sebastian, Jurnal

Iarna aceasta mi-am petrecut concediul în liniște, acasă la părinții mei, la Timișoara. Departe de zgomotul Bucureștiului, am reușit să-mi pun gândurile în ordine și să citesc, să ajung cu lista la zi, cum s-ar spune. Citeam în Jurnal rândurile lui M. Sebastian despre București și m-am gândit cât de mult rezonez cu ceea ce gândea el acum zeci de ani și cât este de actual.  Dar ce e deprimant la București sunt telefoanele, ieșirile în oraș, premierele de teatru, invitațiile. În prima zi, mi se părea- în comparație cu viața mea simplă de la Predeal- că intru într-o mare casă cu nebuni.  Acum că s-a terminat vacanța de iarnă, tihna mea și zilele petrecute cu cărți, trebuie să mă întorc la telefoane, agitație, București și simt și eu că parcă intru într-o mare casă cu nebuni. 

Am răsfoit jurnalul lui Sebastian prin facultate, însă nu apucasem să îl citesc cum se cuvine, cap-coadă, cu atenție și cu pixul & agenda lângă mine pentru notițele de lectură. Mare mi-a fost bucuria când de ziua mea am primit cadou de la Târgul cărții exact cartea asta, pe care intenționam să o cumpăr și să o citesc în concediu.

Am citit cartea cu sufletul la gură, ceea ce nu se întâmplă de obicei când e vorba de non-ficțiune. Paginile despre război și tumultul vremurilor pe care le trăia sunt cele mai bune. Le-am citit ca pe un roman polițist, așteptam ”deznodământul” de parcă nu era vorba de fapte istorice, de parcă nu știam ”cum se termină”. Mihail Sebastian scrie cu patos, creând tensiune, iar lumea lui te absoarbe pe nesimțite. 

Tot jurnalul său m-a făcut să văd cu alți ochi crema intelectualității din vremea sa, derapajele lor, crezurile politice, dar mai ales, spre dezamăgirea mea, antisemitismul unor scriitori precum Mircea Eliade sau Camil Petrescu. Paginile în care relatează discuțiile cu ei, durerea lui văzând că aceștia au o poziție antisemită (M. Sebastian fiind evreu) și frica faptului că diferențele de viziune politică le-ar putea strica prietenia, sunt foarte emoționante.

Aș vrea să eliminăm din discuția noastră orice aluzie politică. Dar e posibil? (…) Îl voi pierde pe Mircea pentru atâta lucru? Pot uita tot ce este excepțional în el, generozitatea lui, puterea lui de viață, omenia lui, dragostea lui, tot ce e tânăr, copilăros, sincer în el? Nu știu. (…) Acumulez mereu deziluzii- între care prezența lui la Vremea antisemită. (…) Voi face tot ce e posibil să-l păstrez totuși.

Gândul însă că, în inconștiența lui, omul ăsta, așa de inteligent totuși, poate primi dinainte dominația germană ca pe o soluție salvatoare, mi se pare într-adevăr memorabil, și pentru cunoașterea lui Camil Petrescu și, în genere, pentru atmosfera acestor zile. 

Despre  Camil Petrescu mai povestește și cum mergeau împreună la Gambrinus, fapt care m-a făcut să zâmbesc, este chiar pe colțul străzii mele, lângă Hotel Cișmigiu și este unul din locurile mele preferate. 🙂

Muzica este un lait-motiv al jurnalului, ascultă obsesiv concerte de muzică clasică, văzută ca o ancoră ce conferă un punct de sprijin și stabilitate vieții sale între valurile furioase ale vremurilor tulburi pe care le trăia.

Ce-mi rămâne de făcut în aceste zile, care pot fi ultimele? Aș vrea să ascult mereu muzică- e singurul meu stupefiant. 

Mai demult, de la Viena, un concert pentru două viori, memorabil. Sonată de Handel. Am citit Jurnal acompaniată de recomandările sale muzicale.

Pentru cei care cochetează cu scrisul, dar și pentru cei care vor să afle ce se întâmplă în spatele cortinelor, însemnările despre cum a scris Accidentul sau Joaca de-a vacanța sunt aur curat. Povestește tot, cât scrie pe zi, cum gândește o carte în ansamblul ei, chinurile în legătură cu calitatea scriiturii sale, tehnicile pe care le aplică. Voi dedica o postare separată cu însemnările sale în legătură cu scrisul, sunt prețioase și este foarte interesant să citești opera lui în paralel cu însemnările despre cum a scris-o.

Tot ce am scris ieri (nici 5 pagini) a fost prost. Astăzi simt că va merge și mai greu. Eram săptămâna trecută ca un instrument acordat. Tot ce scriam avea tonul just. Acum mă simt dezacordat. Totul e fals, greoi, neadevărat. Uneori văd lucrurile, le simt, le aud- dar fraza nu mă ajută. Cade plumburie, decolorată, indiferentă. 

Omul este sfâșiat mereu de nesiguranță, nu crede în talentul său, spune că nu are vocabular destul de bogat, originalitate. Sunt deosebit de înduioșătoare paginile acestea, mi-aș dori să mă pot întoarce în timp, să-i arăt că opera sa va fi tradusă, elogiată, apreciată. Să îi dau să citească articolele din New York Times și The Guardian și să vadă că ceea ce a scris contează. Este un moment foarte emoționant în serialul Doctor Who în care Van Gogh este adus în prezent într-un muzeu, să vadă ce a însemnat opera sa pentru pictură. Am plâns la scena asta, pentru că mă gândesc câți scriitori, câți artiști au murit fără să fie apreciați, în singurătate, mizerie și sărăcie.

Voi mai scrie postări despre Jurnalul lui Sebastian, este o carte incredibilă, mi-a deschis ochii în multe privințe și v-o recomand cu căldură. Cartea se poate achiziționa de aici, iar dacă sunt doritori, o împrumut cu drag. Spor la lectură!

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *