Lecții de viață de la Elena Ferrante, Prietena mea genială

Când eram mică, pe la doisprezece- treisprezece ani, eram absolut convinsă că o carte bună trebuie să aibă un bărbat drept erou și lucrul ăsta mă întrista foarte tare. Dar după vreo doi ani, faza aceea s-a încheiat. La cincisprezece ani am început să scriu povești despre fete curajoase aflate în situații dificile. Însă am rămas cu convingerea, e adevărat, tot mai accentuată, că cei mai mari povestitori sunt bărbații și că, dacă vrei să scrii, trebuie să înveți să povestești ca ei.  Elena Ferante

8b2e2053-e749-4ca8-9b53-95f0252cacdc-1360x2040

Dintotdeauna m-a amuzat acea poză care circulă pe internet cu descrierea ”manual de utilizare a femeilor”, iar poza constă în șiruri gigantice de cărți suprapuse. Carevasăzică e greu cu femeile! 🙂 Citind Ferrante, am râs puțin la ideea că acum chiar există mai multe manuale  de utilizare și înțelegere a femeilor: cărțile Elenei Ferrante.  Am tot dat de articole numeroase despre scriitoarea italiană în New York Times & The Guardian și pentru că era atât de ridicată în slăvi (Vogue de exemplu, o denumește autoarea care descrie cel mai bine relațiile de prietenie dintre femei) mi-am luat și eu un exemplar din Prietena mea genială. S-au întâmplat următoarele: am citit cartea de seara până spre dimineață, iar pe la 4 dimineața prioritatea mea numărul 1 era să fac comenzi de pe Amazon cu următoarele 3 cărți din serie, în ciuda faptului că în câteva ore trebuia să mă trezesc să merg la lucru. Am ajuns la birou plutind, parcă încă nu puteam (sau nu voiam) să-mi ies din starea pe care mi-a dat-o cartea. Ferrante scrie cu luciditate, onestitate și simplitate. Și accentul cade pe sinceritatea ei, pentru că îmi pare că ea dă glas multor gânduri care ne macină pe noi femeile, fără însă a cădea în păcatul de a melodramatiza sau exagera. Lucrurile sunt cum sunt, iar ea le prezintă uneori violent, alteori cu blândețe, dar întotdeauna îți lasă impresia că totul este temperat, că nimic nu este exagerat pentru a te șoca, speria, sau impresiona.

Cartea vorbește despre prietenia dintre două fete, Elena și Lila, în Napoli anilor 1950. În ciuda peisajului deprimant descris în carte, sărăciei sau violenței domestice, tonul cărții are o prospețime și o putere care te fac să crezi că în final, toate greutățile pot fi depășite și că în ciuda a tot, fetele vor răzbi, fiecare în felul ei. Dacă una dintre ele, Lila, alege căsnicia ca un mod de a-și depăși condiția și de a scăpa de sărăcie atât ea, cât și familia ei, cealaltă fată, Elena, alege calea studiului, îngropându-se în cărți, convinsă fiind că așa își va croi un drum mai bun în viață. Care alegere este mai bună? Care este mai ușoară și mai plină de recompense? Dacă la prima vedere, Lila are mult mai repede tot ceea ce își poate dori: un soț cu bani care îi ajută familia, copil, bună-stare și toate lucrurile care decurg de aici, la finalul cărții avem parte de un dialog care pun lucrurile într-o altă lumină:

Lila: Crezi că fac o greșeală?

Elena: Făcând ce?

Lila: Căsătorindu-mă. (a stat tăcută puțin, privind fix apa care strălucea)

Orice s-ar întâmpla, tu continuă să studiezi. 

Elena: Încă doi ani. Apoi iau diploma și am terminat. 

Lila: Nu, să nu termini niciodată. Îți dau eu banii, trebuie să studiezi mereu.

Am zâmbit nervos, apoi am spus:

Mulțumesc, dar la un anumit moment, școlile se termină. 

Nu pentru tine: tu ești prietena mea genială, trebuie să devii cea mai bună dintre toți, bărbați și femei. 

Acest scurt fragment mă duce la o idee importantă care se desprinde din povestea celor două:

  • Calea clasică: bărbat- căsnicie- copil nu este neapărat și cea bună. 

De-a lungul cărții, naratoarea, Elena, are nenumărate momente în care se îndoiește de drumul său. Văzând-o pe prietena sa, Lila, că s-a căsătorit și că are tot ceea ce poate visa o femeie, se întreabă cu tristețe la ce o vor ajuta cărțile citite, studiul asiduu, nopțile nedormite. Oare calea aleasă de Lila nu este mai ușoară și mai plină de satisfacții decât drumul sinuos ales de ea? Societatea, prietenii, familia, o consideră de succes pe Lila pentru că s-a măritat devreme cu unul dintre cei mai de succes bărbați din cartier, iar la ea se uită cu milă și nedumerire: la ce îi vor folosi toate orele de studiu și cărțile citite? Treptat, însă, realizează că pe ea nu ar fi făcut-o fericită o căsnicie, că ea vrea mai mult de la viață, în pofida standardelor impuse de societate. Prin urmare, rupe logodna cu iubitul ei chiar la nunta Lilei și decide să-și urmeze visul din copilărie: să scrie o carte. Visul acesta era visul lor comun, al ei și al Lilei, vis la care aceasta din urmă va renunța pentru viața de familie. Ceea ce mă duce la a doua lecție importantă de reținut din Prietena mea genială:

  • Chiar dacă ai un start mai anevoios, întotdeauna poți recupera pe parcurs: dacă la început, dintre cele două prietene, Lila pare cea care le are pe toate: bani, bărbat, copil, frumusețe și exuberanță, iar Elena pare umbra palidă a Lilei, liniștită, drăguță, dar nu ieșită din comun, nu foarte curtată de bărbați (spre deosebire de Lila care făcea ravagii), treptat, Elena reușește să obțină tot. Și ce este cel mai important, este că obține totul prin propriile puteri: devine scriitoare renumită, bogată, împlinită. În timp ce Lila ajunge să-și regrete căsnicia, bărbatul ales și viața care depindea de el.

Vorbesc despre cele două comparându-le, pentru că de-a lungul cărții, Elena, cea care ne povestește viața ei și a prietenei sale, se compară constant cu Lila. Pentru că oricât am vrea să negăm asta, întotdeauna există o fărâmă de invidie și competiție între femei, chiar și între cele mai apropiate prietene. Astfel, Elena invidiază viața aparent perfectă de care se bucură Lila și ușurința cu care a obținut totul, în timp ce Lila îi invidiază libertatea, cunoștințele, studiile și realizările.

  • Oricâți bani ai, nu poți cumpăra respectul. Într-una dintre scenele semnificative din carte, Lila o roagă pe Elena să o însoțească la fosta lor profesoară, pe care ambele o stimau și o respectau, ea fiind cea care le-a deschis ochii către cunoaștere și carte. Lila voia să îi înmâneze personal invitația la nunta sa, nuntă de care vorbea tot cartierul. Profesoara îi închide ușa în nas. Ulterior, Elena o va întreba de ce a tratat-o așa pe Lila, iar aceasta îi va răspunde că există două categorii de oameni: plebea, mediocritatea și cei care se cațără din rândurile lor, făcând cu adevărat ceva cu viața lor. Iar Lila a ales să rămână în interiorul plebei. De asta i-a închis ușa.
  • Accesul la informație este un privilegiu pe care trebuie să îl prețuim și de care trebuie să ne bucurăm. Elena și Lila erau atât de sărace încât a cumpăra o carte constituia un lux. Mai mult decât atât, cărțile se găseau greu pe vremea aceea, chiar și la bibliotecă erau exemplare insuficiente. La începutul cărții, este un moment emoționant în care fetițele își pierd păpușile și primesc bani pentru a-și cumpăra altele. Însă fetele în loc să-și cumpere păpuși noi, își cumpără o carte: Micuțele doamne, de Luisa May Alcott. Spun emoționant pentru că este un gest semnificativ cel pe care-l fac fetele: ele aleg cunoașterea în locul jocului. Câți dintre noi facem asta? Acum, când nici măcar nu trebuie să facem sacrificii pentru a avea acces la cunoaștere? Când un amalgan de informație stă la un click distanță, iar rafturile librăriilor și bibliotecilor gem de cărți? 

Închei cu un citat din Helen Gurley Brown, fondatoarea revistei Cosmopolitan așa cum o știm azi, cea care a revoluționat și eliberat viața și gândirea femeilor din întreaga lume în cei treizeci de ani în care a condus revista și prin intermediul cărților publicate. Se potrivește cu Prietena mea genială, pentru că mai întâi de toate, aceasta este o carte despre cunoaștere și dorința de a-ți depăși condiția cu ajutorul ei.

*seria Prietena mea genială se poate achiziționa de pe site-ul Târgul cărții.

Comments

comments

2 comments

  1. Bookish - May 17, 2016 8:11 am

    Abia aştept să citesc şi eu cartea, am văzut că are peste tot recenzii pozitive. O altă carte bună despre prietenia dintre 2 fete este “Ochi-de-pisică” de Margaret Atwood.

    Reply
    • Luisa Ene - May 25, 2016 4:20 pm

      Am auzit de ea, mă țin de ceva vreme să o citesc. 🙂 Acum că mi-ai amintit, va fi următoarea la rând.

      Reply

Have your say