Magia lui Marquez: Douăsprezece povestiri călătoare

Reading Time: 4 minutes

Am crezut mereu că orice versiune a unei povestiri este mai bună decât cea de dinainte. Dar cum să știi atunci care trebuie să fie ultima? 13178005_471832669682282_6919877026884495194_n

Gabriel Garcia Marquez în Prolog, Douăsprezece povestiri călătoare

Pe Marquez l-am descoperit pe când aveam 13 ani; pe vremea aceea mă atrăgeau titlurile cărților, iar Un veac de singurătate îmi rămăsese întipărit în cap pe când răscoleam prin biblioteca mamei. Mă întrebam cum se poate îndura un veac de singurătate? Bineînțeles că nu am înțeles mai nimic din carte. Țin minte însă că m-a impresionat teribil scena în care locuitorii din Macondo văd cuburi de gheață pentru prima oară și cineva spune: Frige! Pe atunci nu știam ce înseamnă realism magic, însă cu mintea mea de copil, mă gândeam cum unele lucruri cotidiene pentru noi pot părea nemaipomenite pentru alți oameni, din alte vremuri, din alte locuri. Și acum, când mă gândesc la Marquez, primul lucru care îmi vine în minte este această scenă. Se spune că prima impresie contează și cred că asta este valabil și în privința cărților. Cel puțin la mine.

Dacă nu ați citit până acum Marquez, puteți începe liniștiți cu această colecție de povești: se citește ușor și este ca o mică introducere în lumea lui. Îmi place mult Marquez, cu el merg la sigur, mă liniștește și de fiecare dată când citesc ceva de el am un sentiment de familiaritate, de parcă m-am întors acasă. Apropo de familiaritate, în timp ce citeam Mă ofer să visez (una dintre poveștile din carte), simțeam că se aseamănă cu ceva. Mi-am dat seama că recent am citit Isabel Allende, Poveștile Evei Luna și povestea Două cuvinte a lui Allende mi-a dat cam aceeași senzație ca Mă ofer să visez a lui Marquez, iar subiectul este asemănător: în prima, o fată vinde cuvinte, în cealaltă o fată vinde vise. Cred că Allende este puțin influențată de Marquez, pentru că în afară de asta și Ines a sufletului meu are niște asemănări cu o poveste din Douăsprezece povestiri călătoare: cu Șaptesprezece englezi otrăviți. Sunt chiar curioasă dacă doar mie mi se pare, însă drumul lui Ines seamănă mult ca descriere și stare cu cel făcut de Prudencia în povestea lui Marquez. Poate îmi spuneți părerea voastră în comentarii dacă ați citit. 🙂

Revenind la Douăsprezece povestiri călătoare, 3 povești mi-au rămas în suflet: Am venit doar să dau un telefon, Maria Dos Prazeres și Vara fericită a doamnei Forbes. Toate sunt frumoase, însă nu mi se pare că Marquez excelează în proza scurtă. Dacă nu aveți timp, citiți-le măcar pe acestea 3, merită toată atenția.

Am venit doar să dau un telefon este clar preferata mea și dacă v-a plăcut filmul The Shutter Island (pe care l-am văzut de două ori și încă nu m-am dumirit dacă Leo era sau nu nebun de fapt) sigur o să vă placă povestea asta. Povestea este așa: Maria face pană, pe drum o ia un autobuz plin cu femei. Vede ea că femeile sunt cam ciudate, dar șoferul o asigură că la destinație are de unde să dea un telefon să își anunțe soțul ce a pățit. Una peste alta, se dovedește că femeile sufereau toate de tulburări mintale și că destinația era de fapt un azil de nebuni. Este și ea luată la grămadă cu restul și internată. Când în final i se permite să dea un telefon, vine soțul în vizită și se ajunge la situația în care nu ne mai dăm seama: este de fapt nebună? Ceea ce s-a întâmplat până acum era de fapt doar în mintea ei? Ne-a indus în eroare sau este de fapt o victimă? Azilul este halucinant, descrieri ca în Kafka, derapări, tensiune… este genială!

Maria Dos Prazeres deapănă povestea unei prostituate apuse, care se pregătește de moarte. Decrierile casei sale și a drumurilor pe care le face merită toți banii cum s-ar spune, dar cel mai înduioșător fapt din poveste rămâne felul în care își dresează câinele să facă drumul singur până la viitorul ei mormânt. Mă tot gândeam, cât de trist este să știi că vei muri curând și că nu va avea cine să îți pună o floare pe mormânt, astfel încât să îți dresezi câinele să viziteze locul unde îți vei duce odihna de veci? Cred că și cea mai de piatră inimă ar fi înduioșată de povestea asta.

Vara fericită a doamnei Forbes este povestea unei profesoare care predă unor copii de bogătași; aceștia o detestă pentru regulile ei stricte (pe care ea nu le respectă, dar le impune cu voință de fier copiilor). Deși d-na Forbes este descrisă în mod negativ, mai ales că ”vedem” desfășurarea evenimentelor prin ochii copiilor, este ceva în felul în care a fost construit personajul care mă face să empatizez cu ea. Copiii complotează să o ucidă, atât de mare devenise ura lor, dar dacă reușesc sau nu, rămâne secret, pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de a citi. 🙂

Sursa: enotes

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *