Filozofia lui Schopenhauer este practică și mai ales te ajută să dobândești încredere în tine, să nu mai depinzi de alți oameni sau de părerea lor despre tine și în general, să fii fericit. Tu cu tine. :)

Cel mai mare ajutor și cel mai mare sprijin trebuie fiecare să și-l găsească în sine însuși. Foarte bine zice Aristotel: fericirea este a celor ce-și sunt sieși de ajuns. Schopenhauer, Aforisme asupra înțelepciunii în viață Tare greu mi-a fost să aleg câteva citate din Schopenhauer, pentru că nici un cuvânt din scrierile sale nu este de prisos; nici o idee nu trebuie irosită. Am ales câteva care mi-au stăruit cel mai mult în minte, însă omul acesta trebuie citit: deși este la modă stoicismul (și recomandat pe toate blogurile), Schopenhauer îi întrece, în opinia mea, pe Marcus Aurelius, Seneca & co. L-am descoperit citind Irvin Yalom și de atunci viața mea nu a mai fost la fel. (oricât de dramatic ar suna, îmi rezerv dreptul de a fi dramatică în acest caz). Filozofia lui este practică și mai ales te ajută să dobândești încredere în tine, să nu mai depinzi de alți oameni sau de părerea lor despre tine și în general, să fii fericit. Tu cu tine. :) -- *-- Este ușor de înțeles că binele omului și tot traiul lui va atârna mai ales de ceea ce se află în

el însuși. Acolo se naște de-a dreptul dispoziția lui bună sau rea, care este mai întâi rezultatul simțirii, voinței și cugetării lui, pe când toate lucrurile din afară-i nu au decât o influență indirectă asupră-i. Astfel, aceleași întâmplări sau împrejurări externe impresionează pe fiecare în mod deosebit. Căci adevărata noastră realitate sunt propriile noastre idei, simțiri și acte ale voinței. -- *-- Un temperament liniștit și voios, izvorât dintr-o sănătate deplină și dintr-o organizare fericită, o minte luminată, vie, pătrunzătoare și dreaptă, o voință cumpătată și blândă și în urma ei o conștiință curată- acestea sunt însușiri pe care nici rangul nici avuția nu le poate înlocui. Căci ceea ce este fiecare pentru sine însuși, ceea ce-i rămâne și în singurătate și ceea ce nimeni nu-i poate da nici lua, este…

Între anii 1845- 1847, călătorul rătăcit pe malurile lacului Walden, din apropiere de Concord, statul Massachusetts, îl putea întâlni, cu puțin noroc, pe Henry David Thoreau, trăind singuratic și auster într-o colibă rustică, ridicată cu propriile mâini, în mijlocul pădurilor pe atunci neexplorate, ce acopereau colinele Noii Anglii.

  Într-o zi, Henry David Thoreau a decis să își construiască o casă cu propriile mâini și să se retragă acolo pentru o perioadă. A găsit locul, pe malurile lacului Walden, din statul Massachusetts, iar timp de doi ani a locuit acolo, ducând o viață simplă și retrasă. În timpul ăsta, scriitorul a făcut o incursiune în propriul suflet, a scris o carte, Walden, și a învățat cum să trăiască singur, să își construiască un adăpost, și să își procure cele necesare supraviețuirii. Ce a descoperit Henry David Thoreau în urma acestui experiment? Că poți trăi bine și fără luxul pus la dispoziție de societatea modernă, dar mai ales, că te poți descurca singur și că mulțumirea de sine, fericirea și buna-dispoziție țin doar de tine însuți. Să duci o viața simplă, să fii autosuficient, să nu cauți cu disperare compania celorlalți, să te îndrepți către valorile profunde ale vieții (scris, citit, timp petrecut în natură). Să întorci spatele frivolităților și lucrurilor superficiale care ne înrobesc și ne provoacă anxietate.  Cartea lui Henry David Thoreau este scrisă în tonul unui jurnal și povestește experiențele din acești doi

ani, motivele care l-au împins să facă asta, dar și revelațiile pe care le-a avut în tot acest timp. Sună pompos, dar cartea asta te face să te gândești la marile întrebări ale vieții, să îți chestionezi stilul de viață, felul în care îți petreci timpul și scopurile pentru care te lupți zi de zi. Câteva idei de reținut Despre cercul vicios în care trăim: irosim timpul doar cu munca, pentru a acumula lucruri materiale, uitând să ne bucurăm cu adevărat de viață Cei mai mulți oameni, din cauza ignoranței și a greșelii, sunt atât de preocupați cu pretinsele griji și muncile inutil de grele ale vieții, încât fructele ei cele mai bune nu pot fi culese de ei. Degetele lor, din cauza trudei excesive, sunt prea neîndemânatice și tremură prea mult. De fapt, muncitorul…

Giorgio Vasari despre Leonardo Da Vinci, în „Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților”.

foto: Luisa Ene

Giorgio Vasari, prieten cu importante figuri ale Renașterii, precum Michelangelo sau Da Vinci, a scris pe la 1500 o carte voluminoasă despre viețile celor mai interesanți și importanți oameni pe care i-a cunoscut. Sunt foarte fascinată de biografii, jurnale, memorii ale artiștilor, scriitorilor sau oamenilor care au schimbat cursul istoriei, iar cartea lui Vasari, Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților, este una dintre cele mai bune de acest gen. Cu adevărat minunat și ceresc a fost Lionardo, feciorul lui ser Piero da Vinci, iar dacă n-ar fi avut atâtea îndeletniciri și n-ar fi fost atât de nestatornic, ar fi ajuns departe în ceea ce privește cunoștințele științifice și literare. (...) Cu toate că s-a îndeletnicit cu lucruri atât de felurite, n-a dat

niciodată uitării desenul și sculptura în relief, cu care fantezia sa se împăca mai bine decât cu orice altceva. Era atât de plăcut la vorbă încât atrăgea spre el  sufletele oamenilor. (...) Natura fusese atât de binevoitoare cu el, încât oriunde își îndrepta gândul ori simțirea și în orice făcea se arăta atât de divin încât nimeni nu l-a întrecut vreodată în ce privește desăvârșita spontaneitate, vioiciune, frumusețe, gingășie și grație. *Giorgio Vasari despre Leonardo Da Vinci, în Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților.

George Orwell despre suferința cauzată de lipsurile materiale. Un fragment care m-a emoționat teribil.

foto: Luisa Ene

Acesta este motivul pentru care, în țări în care ierarhia de clasă există, cei din clasa superioară ies mereu în față în timpuri grele, în ciuda faptului că nu sunt mai dotați decât alții.  George Orwell, Jurnale George Orwell, spre deosebire de alți scriitori care au ținut un jurnal, precum Murakami, Virginia Woolf sau Mihail Sebastian, vorbește foarte puțin despre scris și literatură. El se apleacă în schimb, cu mare atenție, asupra clasei de jos, alături de care a trăit o vreme. Astfel, el a văzut și a înțeles condițiile mizere în care trăiau unii oameni, diferențele dintre clasele sociale, dar mai ales suferința cauzată de lipsurile materiale. În timp ce străbăteam încet periferia orașului, treceam pe lângă rând după rând de căsuțe cenușii de mahala, ce duceau, în unghi drept, către dig. În spatele uneia dintre aceste case, o femeie tânără era îngenunchiată pe pietre și vârâse un băț în țeava de scurgere din plumb care venea de la chiuveta dinăuntru și care, presupun, era înfundată. Am avut timp să o observ cu atenție- i-am văzut șorțul ca un sac,  saboții butucănoși, brațele înroșite de frig. În timp ce trenul

trecea, a ridicat ochii și am fost atât de aproape de ea că aproape i-am surprins privirea. Avea chipul palid și rotund, chipul obișnuit al fetei de la periferie care are douăzeci și cinci, dar pare de patruzeci, din cauza sarcinilor pierdute și a vieții chinuite; și, în secunda cât am zărit-o, avea cea mai deznădăjduită și mai fără de speranță expresie pe care am văzut-o vreodată. M-a izbit atunci gândul că ne înșelăm când spunem că 'Pentru ei nu e cum ar fi pentru noi, și că oamenii crescuți în mahala nu-și pot imagina altceva decât mahalaua'. Pentru că ceea ce am văzut pe chipul ei nu era suferința unui animal care nu înțelege nimic. Știa foarte bine ce i se întâmplă- înțelegea, la fel de bine ca…