Paul Vinicius: Cum am prins eu cum este cu cititul, cum m-am apucat să ronțăi, ca un șoricel, biblioteca alor mei.

Reading Time: 15 minutes

Pe Paul Vinicius îl citesc și îl urmăresc de ceva vreme cu plăcere și admirație, iar recent am scris pe blog despre volumul său Eclipsa.

Paul Vinicius este poet, dramaturg, jurnalist, eseist, iar debutul literar publicistic a avut loc în 1982, în revista Amfiteatru, cu poezie. Din 1982 şi până în prezent îi apar grupaje de poeme în majoritatea revistelor literar-culturale din ţară, printre care: Flacăra, SLAST, Contemporanul, Luceafărul, Lucifer, ArtPanorama, România Literară, Steaua, Euphorion, Cronica, Convorbiri Literare, Timpul, Poezia, Calende, Vatra, Tribuna, Dilema, Familia, Viaţa Românească, Mozaicul, Ateneu, Poesis, Hyperion, Contrafort ş.a. Este membru al USR, al ASPRO, al Societăţii Ziariştilor din România şi membru fondator al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România. Din 2003 lucrează ca redactor de carte la Editura Muzeul Literaturii Române, din cadrul Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti.

foto: Luisa Ene
foto: Luisa Ene

Paul Vinicius despre scris

  • Cum a început pasiunea dumneavoastră pentru scris?

Presupun că de la citit a început totul. Ai mei s-au ocupat de educația mea, așa încât învățasem să citesc, plus ceva aritmetică și încă multe altele, folositoare unui boț de om, înainte de a ajunge la școală. Cum am prins eu cum este cu cititul, cum m-am apucat să ronțăi, ca un șoricel, biblioteca alor mei. La început, sub stricta îndrumare a tatei, numai că după o vreme am scăpat de sub control și nu-i mai ceream nici avizul și nici nu-i mai așteptam recomandările. În principiu, asta a fost bine dar nu chiar eficient, aș zice. Fiindcă, spre exemplu, pe la 11-12 ani, țin minte că isprăvisem de citit cam toate volumele lui Dostoievski din casă (Crimă și pedeapsă, Idiotul, Amintiri din casa morților, Adolescentul, Demonii și Frații Karamazov). Normal că pe la 18 ani a trebuit să le reiau și să le recitesc cu alt ritm, altă atenție, altă minte, ca să le pot pătrunde într-adevăr înțelesurile pe care la o vârstă prea fragedă nu ai cum le dibui. Dincolo de pasiunea asta uriașă pentru citit literatură, presupun că am fost dotat de la bun început cu un oarecare talent în a povesti – mai ales în scris, fiindcă în oralitate nu excelam. Bine, vorbeam eu suficient de curgător, însă parcă ar fi șchiopătat ceva și, da, era vorba de acea magie a unei exprimări plastice și neașteptate, creatoare. Așa se face că încet încet, pe la vreo nouă ani, am început să-mi întrebuințez maculatoarele școlare în scopuri strict literare și care nu prea aveau legătură cu destinația majorității maculatoarelor mele, dispuse pe obiecte de studiu. Mai ales a doua jumătate a lor, cea dinspre sfârșit, începând de la capsele din mijloc. Așa au început să apară pe acolo tot felul de povestiri, versuri și alte panarame, în concordanță cu ceea ce-mi plăcea mie pe atunci, la mare prețuire fiind povestirile cu indieni și cowboy de prin Vestul Sălbatic – și culmea !, nu după „originalele” americane, dar după ecranizările făcute de studioul de filme DEFA Berlin după romanele de succes ale lui Karl May, cu Winnetou și Old Shutterhand, care rulau pe atunci într-o veselie prin cinematografele românești, făcând furori printre puștimea de prin cartierele Capitalei, care dezgropase „securea războiului” și se caftea cu praștii și „invizibile” prin parcuri, după modelul și ritualurile acelor filme. În poezie, îl aveam ca reper pe Marin Sorescu. Relativ la acest aspect – al existenței unui anumit cuantum de talent scriitoricesc incipient formării și canalizării lui înspre o maturizare definitivă care să te facă să devii scriitor – , deși nu sunt adeptul vreunor influențe exterioare asupra destinului unui om –, am să adaug aici o poveste pe care o socotesc doar simplă coincidență dar care ar fi putut la fel de bine să nu însemne nimic. Este vorba de numele, semnătura mea ca scriitor, și care nu este chiar identică cu cea din acte. Respectiv, numele meu de familie – Gheorghe – nu apare-n semnătura mea, ca scriitor. Aici au jucat un rol decisiv sfaturile „nașilor” mei literari, poeta Constanța Buzea și criticul M.N. Rusu, care cu ocazia primei publicări (a două poezii) în revista Amfiteatru, în 1982, când a fost vorba să semnez au opinat că „Vinicius boxează cu Gheorghe, Paul cu Gheorghe sunt cam pe nici unde, însă Paul Vinicius – care-mi sunt prenumele legale, din acte – sună foarte bine.” Din acel moment nu am mai semnat cu vreun alt nume în revistele și mediile literare. Pentru prenumele mele (inclusiv eventualul disconfort sau chiar caraghioslâcul alăturării lor numelui de familie), responsabil a fost tata, care a fost și cel care și-a bătut capul cu mine să mă învețe să citesc și cel care, ulterior, mi-a pus primele cărți în brațe. Povestesc aceste amănunte ca pe un gest de dragoste și recunoștință filială pe care mi se pare normal să încerc să i le transmit dincolo de hotarul dintre lumi și de nenumăratele neînțelegeri dintre noi. La un moment dat chiar am fost cât se poate de insistent vizavi de el ca să-mi spună de unde și de ce mi-a dat acele nume. Așa am aflat că, precum un tânăr tată fericit la aflarea veștii că are un fiu, îmi predestinase două care ar fi trebuit să se combine armonios cu sufletul meu și să mă îndrume pe cărări frumoase și izbânditoare. Mi-a răspuns că pe Vinicius îl alesese după numele personajului din Quo Vadis al lui Sienkiewicz, iar pe Paul tot dintr-un roman, la mare vogă în tinerețile lui, mai exact din Paul et Virginie al lui Bernardin de Saint-Pierre, dorind să îmbine și să întrupeze în sufletul odraslei sale care eram cutezanța și curajul unui vestit (și imaginar) tribun militar al Romei Antice (taică-meu fiind, de altfel, militar de carieră), cu sufletul frumos, iertător și iubitor de oameni al personajului Paul din cam siroposul (pe gustul meu) roman francez. Iată-mi deci adevărata genealogie onomastică și chiar dacă nu cred o iotă despre vreo influență a ei în istoria devenirii mele ca scriitor, nu pot să nu-i mulțumesc tatălui meu pentru intenții. În definitiv și la urma urmei, aș fi putut proveni la fel de bine și dintr-o familie de potcovari vai-de-mama-lor, pe numele lor Asfalt, iar eventualul meu tată, în eventuala lui efervescență bahică, la aflarea veștii că are un fiu m-ar fi putut boteza Tiriplici sau Letopizdeț (dacă tot mi-a plăcut cartea lui Alexandru Vakulovski, de ce m-aș feri?)… Și ce, mi-ar fi nenorocit destinul? Nu cred. Și așa stând lucrurile, fiindcă eu când vreau să fluier, fluier, uite, am să-mi și aprind o țigară.

  • Credeți că te naști cu talentul de a scrie, sau este ceva care se poate cultiva, prin citit, scris, cursuri etc.?

Și-și, aș răspunde. Pentru cine s-a născut cu el desigur că-i va veni mai ușor dacă se va concentra și-și va canaliza eforturile pe direcția lui. După cum, la fel de bine, dacă nu se va concentra ar deveni un talent de prisos, lipsit de vreun rost, precum frigiderele pentru eschimoși. Pe de altă parte, dacă nu-l posezi deloc, însă pui suflet și stăruință, poți ajunge la rezultate notabile, uneori, dincolo de calificativul meritoriu. Desigur însă că situația ideală ar fi să-l și ai în sânge și să ți-l și cultivi, să-l muncești. Criticii literari, în majoritatea lor și dincolo de excepții, sunt cei care ilustrează cel mai bine ideea de scriitor lipsit de vocație. Maximumul la care ar putea ajunge va fi strâns îndatorat unei munci titanice: nenumărate și selective lecturi, o muncă asiduă în înțelegerea și interpretarea autorilor, găsirea și manifestarea lor pe domenii nu foarte largi dar în care percepția și aparatul lor critic se adaptează și evoluează cel mai bine.

  • Dacă ar fi să numiți o persoană care v-a fost mentor, sau v-a inspirat cel mai mult, cine ar fi acea persoană?

Nu a existat vreuna, singulară, după cum nu am avut pe nimeni căruia să-i fi putut recunoaște acest rol, la modul real. În schimb, am avut modele și mi-am stabilit repere, pe măsura gustului, lecturilor și cunoștințelor mele. Totuși, în poezia română, un far călăuzitor mi-a fost mult timp și-mi mai este încă Virgil Mazilescu. Nu întâmplător volumul meu de debut a fost dedicat memoriei lui. Și, puțintel mai puțin pregnant, dar totuși!, Mircea Ivănescu. Pe Mazilescu nu l-am cunoscut personal. E o ciudățenie întreagă cum de s-a întâmplat așa, cum drumurile noastre, destul de dese, de altfel, către și dinspre fostul restaurant al Casei Scriitorilor, care ne era loc de întâlnire cu prieteni, taifas, desfătare și pus țara la cale, dincolo de sumedenia de prieteni comuni, nu s-au intersectat niciodată. Cu Mircea Ivănescu m-am cunoscut în același loc, precizat mai devreme. De-abia îmi ieșise volumul de debut, așa că mi-a făcut multă plăcere să i-l dăruiesc. Am băut niște vodci împreună, din câte-mi amintesc, și țin minte că m-a tulburat puțin întrebarea dânsului – care îmi chiar citea cartea, în timp ce beam și discutam: „Nu-i așa că și dumneavoastră v-a plăcut de Mopete, domnule Vinicius?” Desigur că m-a tulburat, chiar dacă volumul meu de debut își dorise să fie numai o replică, eventual o continuare pe cont propriu a volumului lui Mazilescu Guillaume poetul și administratorul… Fiindcă, în clipa aceea am realizat că volumul meu încercase să facă mai mult decât îmi dorisem eu și chiar reușise să reactiveze o linie de forță a poeziei românești contemporane. Fără să fi intenționat, superbele volume ale domnului Mircea Ivănescu dormeau în mine și se treziseră atunci când m-am luat în serios și mă apucasem cu adevărat de scris.

  • Tratați scrisul ca pe un job, urmând un program anume?

Oh, nu, în niciun caz. Scriu doar atunci când mă apucă, fără niciun program. Și fiindcă sunt un ireversibil noctambul, de cele mai multe ori, noaptea.

foto: Facebook
foto: Facebook

Paul Vinicius despre poezie și consumul de poezie în România

  • Dacă ar fi să convingeți pe cineva să citească (mai multă) poezie, ce i-ați spune?

Probabil că i-aș zice cam așa: „Auzi, tu nu vezi că ăștilalți (civilii) bat câmpii și habar nu au nici ei ce vorbesc, d-apăi să mai și vrei să pui în practică ceva din gurile lor… Hai mai bine să ne tragem colea, la umbră, sub prun, sub Bacovia, Mazilescu, Naum și Nichita. Ia să vezi că-i mai bine!”

  • Dacă ar fi să întocmiți o listă cu top 5 poezii care să deschidă apetitul oamenilor pentru poezie, care ar fi acelea?

Eh, simplă și totodată dificilă întrebare, fiindcă eu cel de-acum sunt oleacă și cel de ieri, și cel de-acum un an și, mai ales, îmi place să cred că voi fi puțintel și mâine. Or, întrebarea asta presupune o anumită larghețe, întrucât implică o doză bună din ceea ce îndeobște numim dispoziție. Altfel spus, va fi un răspuns de și pe moment. Dar ca să n-o mai lungesc cu teoria chibritului, uite ce aș propune acum – de data asta într-o dezordine total aleatorie: poemul alcoolicilor, de Ion Mureșan, Olteţului 15, camera 305, de Ioan Es. Pop, Bad boy, de Traian T. Coșovei, Un pianist la marginea orașului, al lui Vasile Petre Fati și, ca să nu mă dezic (dar nu numai), Prefață, de Virgil Mazilescu.

  • Cum stăm cu consumul de poezie în România, comparativ cu alte țări, și cum am putea crește interesul pentru acest gen?

Păi prost, cum altfel? Dincolo de faptul că nivelul de trai din România este cum este – adică pitic –, ceea ce impune din capul locului o întreagă listă de renunțări din domeniile limitrofe ale necesităților imediate și slăbiciunilor noastre omenești, de zi cu zi, poezia nu prea face casă bună cu bogăția. Totodată, sărăcia nu-și prea poate permite prea des luxul produselor culturale, nu? Ceva-ceva ar putea fi totuși făcut chiar și în aceste condiții vitrege ale unui nivel de trai foarte scăzut. Și cum „până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”, n-am să mă refer aici la lucrurile sofisticate care ar necesita o coordonare la nivel național între instituții de prim rang și importanță. Desigur că ar putea fi demarate și derulate proiecte interesante care ar putea antrena o masă largă de oameni, în special tineret, prin acțiuni legate de școală și de învățământul de toate gradele, s-ar putea organiza concursuri prin cointeresarea unor edituri etc. Totuși, principala instituție care ar trebui să fie interesată și să facă ceva în acest sens, este chiar asociația de breaslă a scriitorilor români, pe numele ei oficial Uniunea Scriitorilor din România (USR). Și care nu numai că nu face mai nimic pozitiv. De ani buni, mai ales sub președinția lui Nicolae Manolescu, USR a devenit o instituție dictatorială, încăpută pe mâna unei grupări centrale sprijinită de „baroni locali” care nu fac altceva decât să simuleze o activitate culturală în spatele căreia girează impostura, își acordă sieși premii, își exclude și-și denigrează membrii contestatari care au îndrăznit să propună reforme, nefiind preocupată decât de a-și păstra funcțiile și pozițiile ierarhice privilegiate. Dincolo de asta, sub actuala conducere, USR nu numai că reprezintă o asociație învechită și o anomalie atemporală fără nici un semn de adaptare la cursul actual al vremurilor și istoriei, însă aduce un foarte mare deserviciu culturii naționale prin impunerea unui fals sistem de valori, bazat pe servitute și clientelism. Pentru cine își reamintește ambițiile și aventura politică a lui Nicolae Manolescu lucrurile sunt extrem de limpezi și nu ar mai necesita explicații auxiliare. Să sperăm că Justiția română va clarifica cât de curând situația ilegală în care se găsește actuala conducere a USR și că va da un verdict corespunzător.

foto: Paul Vinicius
foto: Paul Vinicius

Paul Vinicius despre opera sa

  • Care este poezia dumneavoastră preferată și de ce? (dintre scrierile dvs.)

Nu cred că aș avea vreuna în mod special și cu atât mai puțin singura, fiindcă m-aș cam întreba ce naiba oi fi făcut io până acum? Desigur că am și eu, ca tot omul, preferințe, inclusiv din rândul „progeniturilor” mele… În fine, punctual, drept răspuns la o asemenea (indecentă) întrebare (care însă nu poate întrece-n indecență răspunsul, zic), iată (de exemplu) un poem scris acum cinci zile, fiindcă (nu-i așa?) ultimii născuți ne sunt parcă mai dragi: poveste de mai: Desigur că în după-amiaza aceea, după ce se/ potolise furtuna iar primăvara plutea prin aer/ ca o femeie din ierburi unduinde lunecând/ peste lume într-o luntre din nuferi, te-ai fi/ însurat dacă ai fi dat de preot, însă el era dus/ la pescuit iar satul te privea prin aerul limpede/ și nedumirit precum un chinez mut descojind/ banane.// Iar ea degeaba se lipise de tine cu mult mai/ adâncă și mai obraznică decât ploaia care tocmai/ contenise, mai apoi vorbele alor ei și alor tăi/ s-au pus de acord, și-au dat binețe peste trupurile/ voastre recalcitrante și au turnat beton bun peste o/ localitate moartă de unde abia ai așteptat să/ o ștergi.// Acum privești fotografia în care ea este ea iar tu/ un animălaș necunoscut care te privește obraznic,/ lași ochii în pământ dar nu înainte să te feliciți/ pentru drumurile tale care te-au scos de acolo și/ cine știe, dac-ai fi rămas și ar fi trebuit să mori/ poate că popa tot pe malul lacului privind nuferi/ și dezgropând râme grase ar fi fost de căutat.

  • Vorbiți-mi despre cel mai recent volum al dvs., apărut în 2014.

Este cel de-al șaptelea volum de poeme în limba română – dacă ținem cont și de Un poem pentru Ioan Flora (care nu conține decât un text ceva mai lung, un triptic, purtând același titlu și apărut în 2005, bilingv, la Pagoda Press, în SUA) și făcând abstracție de volumul antologic Las noches de los maniquíes y otros blues [Noaptea manechinelor & alte bluesuri], apărut în mai 2014, în spaniolă, la editura madrilenă Niram Art. Altfel, ce să zic despre el?… Parțial, îmi mai place.

  • Cât de mult vă implicați în promovarea cărților dumneavoastră? Mă refer în special la zona de online, care a devenit indispensabilă în orice domeniu.

Păi, nu mă prea implic. Am un cont pe Facebook, unde obișnuiesc să postez poezie și muzică, îndeobște, dar nu numai și nu doar producții de-ale mele, dacă e să mă refer la poezie. Obișnuiesc să public acolo, pe lângă poemele mele (din volume mai vechi sau texte foarte proaspete, la prima mână) și poeme de-ale poeților dispăruți mai de mult sau mai de curând, peste care s-a cam așternut, nemiloasă, uitarea, fiindcă ei nu mai pot face nimic în sensul acesta. Mai postez și proză scurtă, din când în când. Este adevărat că mi-am făcut acel cont din motive de vizibilitate. M-am hotărât să procedez așa în momentul în care între volumul al treilea și cel de-al cincilea – lăsându-l la o parte pe cel apărut în SUA, despre care tocmai am povestit – s-a așternut o tăcere poetică de aproape zece ani și am constatat că lumea mă cam uitase. Trebuie să recunosc că acea decizie a fost salutară fiindcă m-am convins pe propria-mi piele de puterea de penetrare a Internetului, în sensul că se face simțită și în viața reală, conferindu-ți o oarecare vizibilitate. În privința textelor noi pe care mi le public ca first draft, folosesc FB-ul ca pe un maculator, dar și orientativ, pentru feedback-ul pe care mi-l procură, oricât de relativ ar fi el. De vreo trei, patru luni m-am ocupat în special de traduceri din poezia anglofonă, fie ea din Statele Unite, Regatul Unit sau din fostele colonii sau teritorii în care se vorbește curent engleza.

Paul Vinicius despre proiecte viitoare

  • Lucrați acum la ceva anume? Ce pregătiți pentru viitor?

Da, la mai multe proiecte, chiar, și tare aș avea nevoie de o secretară care să mă mai ia în șuturi din când în când, să mă gospodărească și să mă târască la masa de scris, controlându-mă totodată ca să fac lucrurile limpezi și cu cap, în ordinea priorităților. În afara celor aproximativ 200 de texte noi scrise într-un interval de aproximativ șase ani, neapărute încă în vreun volum dar și lăsate de izbeliște, la nivel de first draft, o să trebuiască să-mi iau inima în dinți, să le scutur de praf și de imperfecțiuni, să le dau o formă finală și să le pun într-o ordine propice lucrului unui volum, și asta cât de repede. Așa încât bănuiesc că peste vreo 8-9 luni am să scot un nou volum de poezie. Tot cam așa aproximez și apariția unui volum de proză scurtă, la care lucrez – destul de vag deocamdată, dar voi prinde eu viteză. Apoi, către finele anului viitor, sper să îmi apară un prim volum (prevăzut să apară în două) din antologia poeziei actuale engleze, la care deja lucrez, cu toate motoarele turate. Va fi o ediție critică, cuprinzând aproximativ o sută de nume, cu date biobibliografice complete și ilustrată cu textele cele mai recente și mai reprezentative. Tot în cursul anului viitor apreciez că Editura Muzeul Literaturii Române – la care lucrez – va scoate pe piață și colecția integrală de restituiri ale operei românești a lui Vintilă Ivănceanu, colecție de reeditări pe care o voi îngriji. Tot la anul, prin mai, cu puțină șansă, ar trebui să-mi lansez la Paris două volume în franceză, cu ocazia evenimentelor culturale organizate de Salon du Livre des Balkans, unde sunt deja invitat. Volumele sunt prevăzute să apară la Editura Charmides, primul dintre ele fiind versiunea franceză a volumului meu din 2012, kemada, în viziunea Letiției Ilea, iar cel de-al doilea, intitulat l’imperceptible déclic du miroir, va fi o antologie poetică de tipul the best of, în traducerea măiastră a lui Radu Bata, scriitor francez de origine română, conținând poeme publicate sau nu în România. Ar mai fi și alte proiecte la care am fost invitat să particip în țară și străinătate, însă programul de până la anul, inclusiv tot parcursul anului viitor sunt atât de încărcate încât efectiv nu știu de unde mi-aș mai găsi timp și pentru altele.

Paul Vinicius despre citit

  • Ce citiți în timpul liber?

De toate. Adică, nu numai poezie. Cam deloc dramaturgie, recunosc, deși am scris două volume care conțin trei piese. Și chiar dacă mai mulți amici din domeniul teatral s-au tot ambalat, ridicându-mă-n slăvi și promițându-mi una și alta, nici una dintre ele nu a „văzut scândura” vreunei scene de teatru. Mă rog, nu-i bai, a fost un fel de cadou precum și o declarație de iubire pentru prietenii mei actori. La lansarea celui de-al doilea volum au fost prezenți și eu vorbit extrem de entuziast doamna Cătălina Buzoianu și domnul George Mihăiță. După vreo trei, patru ani, am dat cu totul întâmplător peste două dintre ele, pe Net, transformate de Radio România Cultural în piese de teatru radiofonic. M-am mirat fiindcă nu îmi fusese solicitat acordul și nici măcar nu m-au anunțat și nici invitat la „premieră” nu fusesem. Oricum, m-am bucurat fiindcă, totuși, circulă, chiar dacă n-am să mai scriu teatru… Dar să revin la întrebare și să răspund. Da, cam de toate. Adică, într-o ordine nu prea aleatorie: poezie, proză, critică, eseistică.

  • Cesare Pavese, în Meseria de a trăi, spunea:

Și mai ales nu trebuie uitat că a face poezii este ca și cum ai face dragoste: nu vei ști niciodată dacă propria bucurie este împărtășită. 

Apropo de această bucurie împărtășită de cititori, vă vine în minte un mesaj de la un cititor al dumneavoastră care v-a impresionat? Ceva care v-a emoționat sau surprins?

Da, recunosc, am fost dăruit și răsfățat cu mai multe astfel de bucurii. Însă cea mai emoționantă dintre ele mi s-a părut reacția mamei unui bun prieten de-al meu, sculptor, pe care l-am transportat cu automobilul meu – eheeei, ce mai vremuri! – la casa părintească, la Onești, urmând s-o aducem și pe bătrâna doamnă la București, pentru niște analize medicale. Era o femeie simplă, absolventă a cinci clase, ajunsă la cam 80 de ani, cu mari probleme de vedere, deplasare și auz. Evident că după ce am ajuns la destinație, după atâtea ore de drum, i-am dat rapid binețe bătrânicii, ne-am lepădat urgent bagajele și am tulit-o în mare viteză, năvălind peste oraș precum două deșerturi bărboase, în căutarea unei cârciumioare comme ci, comme ça, cu vinișor bun și ieftin, în pahare de nu-mă-uita… Eh, și-am stat noi acolo până-n noapte, tot povestind de-ale noastre și ungându-ne gâtlejurile păcătoase cu o licoare zglobie și iubitoare de om. Așa că ne-am reîntors destul de șifonați și obosei în „vastele dormitoare”, căzând de-a dreptul răpuși, la așternut. A doua zi de dimineață, când tocmai puneam la cale o nouă evadare către cârciumioara din ajun (că ni se-ntorseseră saharele-n gâtlejuri și oricum de-abia a doua zi urma să luăm din nou asfaltu-n cauciucuri ca să ne-ntoarcem în flămânda Capitală), numai ce ne trezim în cameră cu doamna, cu ochelarii cu funduri de sifon pe nas și ținând cu multă grijă în mâini volumul meu de debut (care nu apăruse de mult), fiindcă prietenul meu îl luase cu sine ca să mai citească, probabil, și-l mai și scosese din bagaj încă de cum ajunseserăm, cu o seară înainte, așezându-l pe masa din sufragerie, unde înnoptasem. Și, cu o voce îndulcită de căldură, doamna i s-a adresat fiului (de fapt, camerei, în care bănuia că se află și el; nici acum nu am cum ști cu exactitate dacă îl chiar vedea sau numai îl bănuia a fi pe-aproape și nici faptul dacă îmi simțea sau nu și prezența mea în încăpere): „Vaaai, tare, tare frumos mai scrie prietenul tău, Vlad”. Și în timp ce spunea acele cuvinte, mângâia, parcă vrăjită, coperta volumului.

  • Ce sfat i-ar da Paul Vinicius de acum, lui Paul Vinicius din tinerețe?

Să pună mâna pe engleză și s-o mănânce cu tot cu fulgi.

  • Ce vers/strofă ați dedica cititorilor noștri?

Cititori, cititori, dar printre ei sper să se găsească și suficiente cititoare ( de parcă „suficiente” ar transmite ceva; în fine, să nu ne complicăm situația)… Ar fi cam așa: domnișoară/ dacă aveți sâni mici/ lăsați-mă să vă desenez/ un șoricel/ între ei/ ca să tremure// de frică.

*Interviul a fost realizat la începutul lunii iunie pentru revista Be Blue Air. Mai multe articole și interviuri cu scriitori români găsiți în cadrul secțiunii Românii au talent. La scris.

foto: Paul Vinicius
foto: Paul Vinicius

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *