Povestea Bibliotecii din Alexandria

Biblioteca din Alexandria s-a înălțat pe când poveștile începuseră a lua forma cărților și se străduiau să găsească acea sintaxă ce avea să acorde fiecărui cuvânt, fiecărei tablete și fiecărui sul de pergament un loc dătător de inspirație și necesar. Indistinctă, maiestuasă, veșnic prezentă, arhitectura tacită a respectivei Biblioteci infinite continuă să bântuie visurile ce-și propun să alcătuiască ordinea universală. Nu există nimic care să se poată compara cu aceasta, deși alte biblioteci (inclusiv cea virtuală) au încercat să se ridice la nivelul ambiției sale uluitoare. Ea este unică în istoria omenirii, fiind singurul loc care, având drept scop declarat stocarea tuturor manuscriselor ce existaseră și aveau să existe, ar fi putut să prevadă și să conțină cronica propriei distrugeri și renașteri.

untitled-1

Biblioteca din Alexandria, reconstituire artistică

Biblioteca din Alexandria a fost un centru educațional înființat de regii ptolomeici în sec. al treilea î. Hr., un loc unde învățăturile lui Aristotel să poată fi studiate mai bine. Conform geografului grec Strabon, este posibil ca biblioteca să fi adăpostit lucrările originale ale filosofului (…). Până la înființarea Bibliotecii din Alexandria, bibliotecile lumii antice erau fie colecții private, compuse din manuscrisele unei singure persoane, fie depozite guvernamentale, unde manuscrisele juridice și literare erau păstrate în scopuri consultative. Noua bibliotecă a reprezentat produsul unei noi viziuni, ale cărui ambiție și sferă de influență le depășeau cu mult pe cele ale bibliotecilor de la vremea aceea. Regii atalizi ai Pergamonului, în N-V Asiei Mici, au încercat să concureze cu Alexandria și au construit o bibliotecă proprie, dar aceasta nu a căpătat niciodată grandoarea celei din Alexandria. Pentru a-i împiedica pe rivalii lor să creeze manuscrise pentru această bibliotecă, regii ptolemeici au interzis exportul papirusului, iar reacția bibliotecarilor din Pergamon s-a concretizat în inventarea unui nou material pe care se putea scrie, căruia i-au dat numele orașului: pergamenon sau pergament.  

În secolul al doilea î.Hr., un document straniu și poate, apocrif, Scrisoarea lui Aristeas, relatează o poveste despre întemeierea Bibliotecii din Alexandria, care poate fi considerată emblematică pentru visul colosal al acesteia. Dorindu-și să alcătuiască o bibliotecă universală, spune scrisoarea, regele Ptolemeu le-a scris suveranilor și guvernatorilor de pe fața pământului, să-i trimită orice carte, de orice autor: poeți și scriitori de proză, retoreticieni și sofiști, doctori și vraci, istorici și toți ceilalți. Învățații regelui calculaseră că aveau să aibă nevoie de cinci sute de mii de suluri, dacă voia să colecteze în Alexandria toate cărțile, de la toate popoarele lumii. (…)

În ziua de azi, Biblioteca din Alexandria a fost reconstruita de guvernul egiptean, în urma organizării competiției de design câștigate de studioul norvegian de arhitectură Snohetta.

untitled

Noua Bibliotecă di Alexandria, a cărei piatră de temelie a fost pusă în 1988

Noua Bibliotecă din Alexandria, al cărui cost s-a ridicat la 220 milioane de dolari, având o înălțime de treizeci și doi de metri și o circumferință de 160 de metri, dispunând de rafturi care să poată susține peste opt milioane de volume, va găzdui, în încăperile-i spațioase, și materiale audiovizuale sau colecții virtuale.  (…)

Biblioteca din Alexandria, nelipsită din memoriile călătorilor și din cronicile istoricilor, reinventată în povești și fabule, a ajuns să întrupeze enigma identității umane, repetând, raft după raft, aceeași întrebare: Cine sunt eu? 

În romanul din 1935 al lui Elias Canetti, Die Blendung, Peter Kien, cărturarul care, la sfârșit, își dă foc sieși și cărților sale, simțind că lumea din afară a devenit insuportabil de intruzivă, reprezintă încarnarea fiecărui moștenitor al bibliotecii, un cititor a cărui ființă este prinsă în mreaja cărților pe care le posedă și care, asemenea străvechilor alexandrieni, trebuie să se transforme în praf și pulbere și să se piardă în negura nopții atunci când biblioteca nu mai este. Praf și pulbere, observa poetul Francisco de Quevedo, dar din praf și pulbere să se nască dragostea.

*fragmente din Biblioteca nopții, Alberto Manguel

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *