foto: Hyperliteratura

We read to know we are not alone. (William Nicholson) Citatul ăsta mi-a plăcut dintotdeauna, pentru că atunci când citești o carte bună, chiar simți că nu mai ești singur cu problemele tale, dar mai ales, că sunt și alții care simt ceea ce simți tu. Iar Doamna cu ochelari negri este exact genul acesta de carte. Am citit pe Hyperliteratura că femeile cu diverse probleme personale o întrebau pe autoare ce să facă, mai ales pentru că Sidonia avea o rubrică la revista Femeia și căminul, unde povățuia femeile cum să‐și oblojească rănile din dragoste. Asta m-a făcut să zâmbesc, pentru că mi-a adus aminte de Cheryl Strayed, cu faimoasa ei rubrică din The Rumpus - Dear Sugar (pe care am citit-o din scoarță în scoarță). Și m-a făcut să dau acest titlu articolului despre Doamna cu ochelari negri, pentru că într-adevăr te alegi din carte cu niște lecții despre viață și dragoste pertinente. Lecțiile nu sunt însă predate rigid, ci jucăuș, amuzant și ironic. Nu trebui să presupui ceea ce face sau simte partenerul - comunicarea este esențială  În Două scrisori, o femeie face ceea ce multe dintre noi facem: analizează

mesajele iubitului în fel și chip, căutând dedesubturi acolo unde nu sunt și presupunând (greșit) ceea ce simte sau dorește partenerul. M-a uimit cât de actuală este cartea - de câte ori nu am analizat și disecat singure sau cu prietenele mesajele de la iubit? În nici una dintre ultimele scrisori nu-i mai scria că-i e dor de ea, nici că se mai gândește la ea, nici că așteaptă să o revadă. Nu se mai întreba ce se mai întâmplase cu el: îi era clar că n-o mai iubește și, sigur se îndrăgostise de alta. Un bărbat arogant rămâne un bărbat arogant - nu încerca să schimbi oamenii. În povestea Un invidios și un...., Sidonia îmi aduce aminte de Caragiale, ironizând defectele și felul parvenit de a fi al unora. Emil Zotea nu trebuia să-și…

Cea mai recentă carte a lui Alain de Botton, 'Ce se întâmplă în iubire', analizează relația dintre doi îndrăgostiți exact după celebrul happy ending, după ce s-au găsit și s-au căsătorit. Cum reușesc să rămână fericiți?

foto: Luisa Ene

Poate că șmecheria nu e să începi o viață nouă, ci să înveți s-o reconsideri pe cea pe care-o aveai, cu niște ochi mai puțin blazați și rutinieri. Ce se întâmplă în iubire, Alain de Botton În copilărie eram, ca toți copiii, fascinată de basme și de acel happy ending care numai în povești poate exista. Toate basmele se încheiau cu și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți... dar CUM au reușit să facă asta? Basmele au omis să ne dea răspunsul la această întrebare, iar noi, ca adulți, suntem nefericiți pentru că nu avem parte de o poveste de dragoste ca în povești. Cea mai recentă carte a lui Alain de Botton, Ce se întâmplă în iubire, analizează relația dintre doi îndrăgostiți exact după celebrul happy ending, după ce s-au găsit și s-au căsătorit. Cum reușesc să rămână fericiți? Ce îi ține împreună, sau dimpotrivă, ce îi desparte? Cum fac față rolului de părinți? Cum își împart treburile domestice și responsabilitățile? Alain de Botton este unul dintre scriitorii contemporani favoriți, iar despre el am mai scris pe blog în repetate rânduri, aici și aici. Ce se întâmplă în iubire

este o carte reală, cu probleme reale și oameni reali, dar pe lângă faptul că vorbește sincer despre toate dificultățile care pot apărea într-un cuplu (adulter, plictiseală, lipsa timpului liber atunci când apar copiii, etc.), îți oferă și soluții. De fapt, în general, Alain de Botton își propune să disece, prin cărțile lui, societatea contemporană și problemele ei, oferind soluții culese din filozofie, psihologie, istorie sau medicină. Într-un cuvânt, cărțile sale sunt practice, dar spre deosebire de obișnuitele cărți de self help, scriitura sa îmbină non-ficțiunea cu ficțiunea și este per total mai cultivată, mai 'aleasă'. *** Credința romantică trebuie să fi existat dintotdeauna (...) dar abia în ultima vreme căutării unui suflet pereche i s-a dat voie să-și asume un statut apropiat de statutul unui scop al vieții. Un…

Câteva fragmente de reținut din Milan Kundera, ”Insuportabila ușurătate a ființei” & ”Cartea râsului și a uitării”.

Omul nu poate ști niciodată ce trebuie să vrea, întrucât nu are decât o singură viață și n-are cum s-o compare cu niște vieți anterioare, nici s-o corecteze în niște vieți ulterioare. (...) Nu există nici o posibilitate de a afla care hotărâre e mai bună, întrucât nu există nici un termen de comparație. Omul trăiește totul pe loc pentru întâia oară și fără nici un fel de pregătire, ca un actor care ar intra în scenă și ar juca, fără să fi repetat vreodată. Milan Kundera,

Insuportabila ușurătate a ființei Metreselor sale le spunea: numai o relație scutită de sentimentalitate, în care nici unul dintre parteneri nu-și arogă drepturi asupra vieții și libertății celuilalt poate aduce fericirea amândurora. Și Tomas își spune în sinea lui: să faci dragoste cu o femeie și să dormi cu ea în același pat- iată două pasiuni nu numai diferite, ci aproape contradictorii. Dragostea…

'Fiecare dintre noi trebuie să meargă pe calea ce i-a fost hărăzită și fiecare cale este unică. Nu natura acestui drum trebuie să-l preocupe pe călător, ci grația și dârzenia și răbdarea cu care fiecare dintre noi urmează acest drum, adesea unul plin de provocări.'

Cartea Oryx și Crake nu este doar despre lumi distopice, catastrofe, știință și experimente. Este, în primul rând, o poveste care cotrobăie prin toate ungherele sufletului uman și scoate la lumină adevărul mai mult sau mai puțin plăcut despre noi. Margaret Atwood este fascinantă. Imaginația ei pare un izvor nesecat, având în vedere subiectele atât de diferite pe care le abordează în cărțile sale. Până acum am mai scris despre Ochi-de-pisică, dar am mai citit și alte romane ale sale, despre care nu am apucat încă să scriu. Lectura romanului despre care vorbesc acum, Oryx și Crake, se aseamănă cu o cursă într-un roller coaster. Pe lângă acțiunea care îți face inima să trepideze, lumile descrise de ea, atât cea pre-apocaliptică, precum și

cea post-apocaliptică sunt un adevărat tur de forță al imaginației. Autoarea inventează lumi noi, cu tot ceea ce presupune asta: jocuri pe calculator, specii noi de păsări, animale, plante, (așa-ziși) oameni. Un exemplu care mi-a rămas fixat în memorie este Sânge și trandafiri, un joc care se baza pe principiile jocului Monopoly. Cel care juca cu Sângele avea la îndemână toate atrocitățile umane petrecute la scară mare. (...) Masacre, genocide, lucruri de genul ăsta. Cel care juca cu Trandafirii avea de partea lui realizările omenirii.…

Dacă m-ar întreba cineva cum mi s-a părut cartea ”Istoria iubirii”, Nicole Krauss, aș răspunde senin: O găsesc aproape insuportabil de frumoasă.

Adevărul este că renunțasem de mult să mai aștept. Momentul trecuse. Ușa dintre viețile pe care am fi putut să le trăim și viețile pe care le trăiam ne fusese trântită în nas. Sau, mai bine zis, îmi fusese mie trântită în față. Gramatica vieții mele- ca regulă de bază: oriunde apare un plural, corectează-l în singular.  Istoria iubirii, Nicole Krauss La un moment dat, personajul principal, Leopold, spune: M-ați întrebat cu ce mă ocup. Citesc. În dimineața asta am terminat „Strada crocodililor”, pentru a treia oară. O găsesc aproape insuportabil de frumoasă. Dacă m-ar întreba cineva cum mi s-a părut cartea Istoria iubirii, Nicole Krauss, aș răspunde senin, la fel ca Leopold: O găsesc aproape insuportabil de frumoasă. Istoria iubirii spune povestea unei cărți misterioase, ce străbate spațiul și timpul- din Polonia anilor 40 până în New York-ul zilelor noastre- și schimbă pentru totdeauna viețile celor care o citesc. În cazul în care ți-ai pierdut bucuria lecturii, pune mâna pe cartea asta, este strălucitor scrisă. Iar unele pasaje pot servi ca material de curs de scriere creativă. Cred că îți trebuie curaj și mult talent pentru a

te înhăma la o astfel de carte în carte: pe lângă faptul că autoarea trebuie să creeze lumea propriilor personaje, mai trebuie să creeze și cartea lui Leopold, scriitorul din cartea sa. Este prima carte a acestei autoare pe care o citesc, însă cu siguranță nu și ultima. Nicole Krauss m-a cucerit. Ideea evoluției e atât de frumoasă și de tristă în același timp. La începuturile vieții, pe Pământ au existat între cinci și cinzeci de miliarde de specii, din care au supraviețuit până azi doar între cinci și cincizeci de milioane. Așadar, nouăzeci și nouă la sută dintre speciile care au trăit cândva pe Pământ s-au stins.  Adevărul este că renunțasem de mult să mai aștept. Momentul trecuse. Ușa dintre viețile pe care am fi putut să le trăim și viețile pe care le…