Nu, nu, nu -strigam în sinea mea- așa nu se mai poate! Și eu sunt om, și eu vreau să fiu mare și fericit. (…) O să vedeți voi de ce sunt în stare! Vreau să fiu mai mult decât voi, mai mult decât voi toți, deasupra tuturor. Sunt mic, sărac și urât, dar am și eu suflet, iar sufletul ăsta o să scoată asemenea strigăte, încât voi toți veți fi siliți să vă întoarceți și să mă ascultați. Atunci eu voi fi cineva. Giovanni Papini, Un om sfârșit
Sursă foto: arhivă personală
Unele cărți te iau cu binișorul, te învăluie cu subtilitate, desfășurându-și ideile la fel ca atunci când arunci o piatră într-un lac, iar cercurile se multiplică treptat, ajungând treptat și încet la tine. Alte cărți însă te izbesc, ideile și gândurile țâșnesc cu forța unui râu învolburat iar tu abia mai reușești să-ți tragi sufletul. Te șochează, te emoționează, te trezesc, îți trezesc emoții puternice. Și nu vei mai fi la fel ca atunci când ai luat pentru prima oară cartea în mână.
Te ard cu vorbe aspre și atunci înțelegi cât de laș ești cu viața ta, cât de umil în dorințele tale și cât de incapabil să ajungi în miezul lucrurilor, în miezul tău. Te fac să-ți pui întrebări, să-ți ceri socoteală, să te pui la îndoială. Ca să înalți omul, trebuie să acționezi asupra sufletului, spune Giovanni Papini. Și exact asta este ceea ce face cartea sa, Un om sfârșit: acționează asupra sufletului.
Cartea începe în forță, cu o declarație de dragoste; nu este o declarație față de o persoană, ci față de cărți. Papini povestește cum a început idila lui cu cărțile și mai ales cum cărțile l-au salvat de singurătate și l-au scos din mizerie. Pe scurt, cărțile l-au făcut om.
M-a salvat din această singurătate sumbră setea de a ști. De când am cucerit, rând cu rând, misterul abecedarului (…) nu am avut plăcere mai mare, nici mângâiere mai statornică decât cititul. (…) Pentru mine realitatea nu era cea de la școală, de pe stradă, de acasă, ci mai curând cea din cărți- unde simțeam că trăiesc cu mai multă plăcere.
Citatul de mai sus nu este o pledoarie pentru a trăi în lumea cărților, ci povestea unei iubiri: dragostea unui băiat care nu avea nimic, pentru cărțile care i-au oferit totul. Cărțile bune îți deschid porți, îți dau curaj, sunt acolo când ești singur. Sunt un fel de psiholog: îți arată căile posibile, dar te lasă să le descoperi și bătătorești singur.
Nu doar citeam: imaginam, cugetam, refăceam, mă străduiam să ghicesc.
Unul dintre cele mai emoționante pasaje ale romanului este cel în care scriitorul descrie sărăcia din care provenea, declară cu sinceritate că simțea invidie față de cei care s-au născut în puf și spune că el avea mai multă nevoie de bani pentru că el trebuia să își cumpere cărți.
Pe vremea aceea eram sărac. (Întotdeauna i-am urât și îi urăsc și astăzi pe cei care s-au născut în puf, pe cei care și-au putut cumpăra tot ce și-au dorit, aproape întotdeauna.). Eram sărac în sensul burghez al cuvântului, nu răbdam de foame și de frig, dar sufeream. (…) Totuși aveam nevoie de bani mai mult decât alții- și pentru alte lucruri. Aveam nevoie, înainte de toate, de cărți.
Sub mizerie se ascundea un suflet care voia să se îmbete de lumină.
Îmi place mult curajul său de a spune drept ceva ce nu îi face cinste și faptul că nu încearcă să găsească scuze pentru ceea ce simte: este ceea ce este. Atât în privința invidiei față de cei avuți, dar și în privința religiei:
Pentru mine Dumnezeu nu a murit niciodată, pentru că niciodată nu a fost viu în sufletul meu.
Interesant faptul că nu avea vreun sentiment religios, însă avea o credință de nestrămutat, comparabilă cu cea religioasă, față de cunoaștere și față de bibliotecă, pe care o vedea ca pe ”biserica” lui. Religia lui era cunoașterea.
În clipa în care am primit-o, am strâns-o sub braț și am intrat rușinat, în vârful picioarelor, în marea sală de lectură. Nu mai încercasem niciodată un asemenea sentiment de respect- nici măcar în biserică, pe când eram copil.
Închei cu unul dintre pasajele mele favorite din carte:
Într-o lume în care fiecare se gândește la hrană și la bani, la distracții și la putere, e nevoie ca, din când în când, cineva să împrospăteze viziunea lucrurilor, să scoată la iveală extraordinarul ce se ascunde în lucrurile ordinare, misterul din banalitate, frumusețea din gunoi.
Sursă foto: arhivă personală
