Zilele regăsirii mele, Elena Ferrante

Deși toată lumea o știe acum datorită seriei „Prietena mea genială”, Elena Ferrante a scris o mulțime de romane bune. „Zilele regăsirii mele” mi-a plăcut mult, deși este o carte puțin tristă. Însă are ceva care se găsește și la „Prietena mea genială”: forța și emoția cu care scrie. Mai multe despre asta, în articol.

Elena Ferrante scrie cu luciditate, onestitate și simplitate. Accentul cade pe sinceritatea ei, pentru că îmi pare că ea dă glas multor gânduri care ne macină, fără însă a cădea în păcatul de a melodramatiza sau exagera. Lucrurile sunt cum sunt, iar ea le prezintă uneori violent, alteori cu blândețe, dar întotdeauna îți lasă impresia că prezintă lucrurile în mod realist.

Când eram mică, pe la doisprezece- treisprezece ani, eram absolut convinsă că o carte bună trebuie să aibă un bărbat drept erou și lucrul ăsta mă întrista foarte tare. Dar după vreo doi ani, faza aceea s-a încheiat. La cincisprezece ani am început să scriu povești despre fete curajoase aflate în situații dificile. Însă am rămas cu convingerea, e adevărat, tot mai accentuată, că cei mai mari povestitori sunt bărbații și că, dacă vrei să scrii, trebuie să înveți să povestești ca ei.

Elena Ferante

Zilele regăsirii mele are un ton intens, personal, iar eroina ei, Olga, povesteşte pe ton de confesiune drama prin care trece de la anunţul plat al soţului ei, cum că o părăseşte. Dealtfel, cartea începe exact cu acest anunţ:

Într-o după-amiază de aprilie, imediat după prânz, soţul meu mă anunţă că intenţiona să mă părăsească. 

Pe tot parcursul cărţii, Olga trece printr-o multitudine de stări, de la depresie, speranţă, disperare, scandaluri cu soţul, actuala lui, sau proprii copii. Ceea ce îmi place foarte mult la cartea asta şi la Elena Ferrante în general este faptul că evită clişeele: familiile descrise de ea sunt disfuncţionale (cum sunt majoritatea în viaţa reală), femeile nu sunt eroine lipsite de frică, ci femei reale, care trec prin toată paleta de sentimente; simţi că personajele ei sunt oameni reali, cu probleme reale; oameni cu care te poţi identifica.

Olga se luptă să se regăsească, să se definească ea, ca femeie, nu ca soţie sau ca mamă. Şi asta o sperie, o deprimă, o aduce în pragul nebuniei. Cum probabil că ar fi cam orice femeie de 40 de ani care e anunţată din senin, de către soţul ei, că o părăseşte. Care are doi copii de care trebuie să se îngrijească, niciun job și nicio perspectivă de viitor.

Sursă foto: thebachflowers.com

Soţul meu îşi găsise pe alta, mi se umpleau ochii de lacrimi, dar nu am plâns. Îmi impuneam să fiu puternică. Era raţiunea mea de a fi. Voiam să dovedesc că eram cineva. 

Totul fusese atât de întâmplător. Mă îndrăgostisem de Mario pe vremea când eram o fetişcană, dar m-aş fi putut îndrăgosti de un oricare altul, de un trup căruia ajungem să-i atribuim fel de fel de semnificaţii. O bună bucată de viaţă petrecută împreună şi ni se pare că e singurul şi unicul om cu care ne-ar plăcea să ne trăim viaţa. Îi atribuim tot felul de calităţi definitive. Habar n-avem cine e el cu adecărat şi nici el nu ştie asta. Nu suntem decât simple ocazii. Ne consumăm şi ne irosim viaţa pentru că, în anumite momente din trecut, unul sau altul a fost drăguţ cu noi, ne-a ales dintre toate femeile (…). Confundăm dorinţa lui banală de a fute cu un gest exclusiv de atenţie adresat persoanei noastre. Ne înnebuneşte pofta lui de a se culca numai şi numai cu noi. Oh, da, el care e atât de special şi care ne-a recunoscut ca fiind ‘deosebite’. Şi-atunci, nevoii acesteia de a fute îi punem un nume, o personalizăm şi îi spunem ‘dragostea noastră’. La naiba cu toate astea, ce beţie prostească. Cum a ştiut să mă fută pe mine odinioară, tot aşa o fute pe alta acum.  

Există şi un film italian după cartea asta, ‘I giorni dell’abbandono’. Foarte fain, este de văzut, dar după ce citiţi cartea! 😀

faenzagiornidellabbandono

 

Comments

comments

Have your say