În ultima vreme am citit atât de multe cărți din sfera dezvoltării personale, încât abia le mai țin socoteala. Unele bune, unele slăbuțe, altele repetitive, iar din când în când, unele extraordinare, care au produs adevărate revelații. Și nu cred că sunt singura, febra dezvoltării personale a cuprins societatea în ultimele decenii, odată cu acești guru ai dezvoltării, care țin discursuri, scriu cărți sau organizează cursuri prin care promit să te învețe cum să ai o viață de succes.
Dintotdeauna am fost o fană a genului, deși recunosc că majoritatea cărților din această sferă nu au valoare literară sau potențialul de a-ți schimba viața. Însă pentru a ajunge la cărțile cu adevărat extraodinare, consider că merită să dau și peste câteva mai slabe. Aceste cărți chiar te pot ajuta – nu consider că îți schimbă viața peste noapte, însă cred că au potențialul de a te motiva, încuraja sau inspira, atunci când ți-ai pierdut pofta de a răzbi în viață. Însă uneori pot avea și efectul contrar, pot pune prea multă presiune pe umerii noștri. Ni se spune cum să mâncăm, cum să ne antrenăm ca să fim în formă, cum să acumulăm averi, cum să vorbim și cum să ne comportăm… Cu alte cuvinte, ni se spune să fim cât mai aproape de perfecțiune. Deși personal cred că scopul vieții este îmbunătățirea personală constantă, pe toate planurile, cred și că uneori ar trebuie să o luăm mai ușor, să punem pauză, să respirăm adânc și să ne bucurăm de moment, fără a ne simți vinovați că nu facem ceva productiv. Da, este perfect ok să vrei să fii mai bun și să îți folosești timpul pentru a munci și a ajunge la o versiune a ta cât mai bună, însă ca orice lucru dus la extrem, această filozofie poate dăuna. Pentru că nu suntem roboți și nu putem munci non-stop întru perfecționarea sinelui. De aceea eu aleg să alternez munca, activitățile de dezvoltare personală, cu activitățile strict relaxante. Lenevit, citit lecturi ușoare și distractive, văzut nenumărate episoade din seriale ușurele etc. Recunosc că am avut o perioadă în care mă simțeam vinovată dacă mă uitam la un serial sau citeam cărți ușurele și distractive, pentru că simțeam că pierd vremea degeaba și că în timpul acesta aș putea învăța ceva nou, care să mă ajute în carieră sau în viața personală. Însă treptat am aruncat vinovățiile la o parte, pentru că deși cred cu tărie în dezvoltare, dusă la extrem este nocivă.
De la premisa aceasta pornesc și două dintre cărțile despre care voi vorbi în acest articol: Cum să ți se rupă a la Francaise, de Fabrice Midal și Fericit până la adânci bătrâneți, Cum să evadăm din mitul vieții perfecte, Paul Dolan.
📚 Cum să ție se rupă a la Francaise, Paul Dolan, editura Curtea Veche, 148 pagini
Fabrice Midal ne dă curaj să creăm un spațiu de respirație în lumea haotică în care trăim. Filozof atipic, el face analize sociale și prezintă anecdote personale într-o carte simplă și coerentă, dar profundă. Cu vocea lui debordând de tandrețe și umor, ne arată cum să ne dăm voie să fim pur și simplu noi înșine.
Cartea este o pledoarie luminoasă împotriva brutalității din societatea cotemporană, împotriva tiraniei perfecționismului. Fabrice Midal este filozof, istoric de artă, eseist și editor specialist în tipurile de violență specific cotidiene, precum burnout, manipulare sau dependența de digital. Este adept al budismului și una dintre cele mai importante figuri ale practicii meditației din Europa. A publicat 39 de cărți pe teme de artă și poezie, budism, meditație și filozofie.
În aceată carte, el ne învață să luăm o pauză, să medităm, să analizăm ceea ce ne face cu adevărat fericiți, fără să ne lăsăm constrânși despre narațiunile sociale care ne învață ce înseamnă o viață fericită și de succes. Să stabilim propriile definiții pentru fericire și succes și să le urmăm fără frică.
Încă de la naștere, copilul este îndemnat să intre într-un șablon în loc să riște să își asume propria libertate. La școală învață să aplice reguli de-a gata, este bombardat de cunoștințe care să îl facă apt pentru piața muncii. Nu este învățat nici să reflecteze, nici să fie om, ci să reproducă identic, pe durata verificărilor și a examenelor, informații pe care le-a învățat pe de rost. Educația noastră face abstracție de lumea haotică de azi și de mâine, când fiecare dintre noi va fi, într-o bună zi, pus în situația de a-și schimba meseria sau locul în care trăiește, de a evolua rapid în cadrul profesiei pentru a se adapta la viteza secolului nostru. Trăim într-o epocă în care am avea nevoie mai ales de inteligența de a ne adapta situațiilor, de a gândi, de a pune întrebări, de a citi, nu de a ne supune unor reguli care vor fi rapid depășite.
Este o lectură inteligentă și liniștitoare, care te învață să te eliberezi de presiunea socială. De fapt, ne spune că obiectivul și laitmotivul vieții noastre ar trebui să fie să trăim în pace, nu să căutăm succesul fără încetare. De fapt, această idee de a trăi în pace, ca laitmotiv al vieții noastre, am întâlnit-o și în cultura coreeană, în timp ce învățam limba lor. Salutul lor, ‘anio haseio’, pe care îl folosesc ca ‘bună’, în orice moment al zilei, se traduce prin ‘Ești în pace?/Ești linistit?’. Un fel de ‘Bună, ce faci’, la noi, dar implică o idee mai profundă, aceea că pacea, linistea sufletească este cel mai important lucru în viață și că spre asta ar trebui să aspirăm.
Să-și dai pace nu înseamnă nicidecum să te neglijezi, ci să accepți complexitatea și nuanțele lumii. Înseamnă să primești intemperiile pe care un perfecționist le primește ca pe niște atacuri. Înseamnă să încetezi să te autoevaluezi și să te autoverifici în permanență. Înseamnă să accepți să trăiești și să te bucuri de viață, să te entuziasmezi, să lași în urmă amgoasa și să-ți dai curaj să trăiești. A-ți da pace pornește de la un gest de încredere. Pornește de la capacitatea de a râde de tine însuți.
Pace, ne spune dicționarul, provine din vechea rădăcină indo-europeană pehg, pe care o regăsim în latinul pax, dar mai cu seamă în verbul pango, și în grecescu pegnuni, care înseamnă a repara, a ajusta și a lucra. (…) Pacea nu presupune să te protejezi de tumultul emoțiilor al vieții; din contră, le interează în măreția ei. Ea nu înseamnă absența problemelor, ci capacitatea de a intra în legătură, dovedind răbdare și delicatețe, cu întreaga realitate, inclusiv cu propria furie și suferință, a căror existență o recunoști astfel în loc să o negi.
Fericit până la adânci bătrâneți, Cum să evadăm din mitul vieții perfecte, Paul Dolan, editura Vellant, 284 pagini
Cartea aceasta pune în discuție o temă foarte importantă, mai ales în era aceasta conectată, când datorită rețelelor de socializare ne comparăm viața atât de ușor cu cea a oamenilor din jur. Vorbește despre narațiunea succesului, despre cum ne spune societatea că ar trebui să arate o viață de succes și cum majoritatea dintre noi urmărim această himeră, chiar dacă pentru noi o viață de succes (după criteriile societății), nu ne face fericiți cu adevărați. Cum spune autorul, „ar putea suna bine să fii un om de succes, dar e posibil să nu‐ți dea un sentiment plăcut; și, dacă nu te face să te simți bine, nici nu ar trebui să sune bine. Fiecare dintre noi trebuie să fie atent la realitățile propriilor experiențe, iar în încercarea de a fi fericiți și a nu face rău altora, trebuie să ne aliniem mai aproape de experiențele noastre (care sunt fluide), și nu de etichete (tată, profesor, culturist etc.), care tind să fie mai rigide.”
Paul Dolan ne spune că există nenumărate povești (narațiuni sociale) despre cum ar trebui să ne trăim viața și că se așteaptă de la noi să fim ambițioși, să găsim iubirea veșnică și să avem grijă de sănătatea noastră. Aceste narațiuni sociale deosebit de dominante pot avea rolul de a ne motiva și inspira, oferindu‐ne indicații privind comportamentul nostru, însă alteori ne pot frustra, pentru că nu ne ridicăm la înălțimea lor. De aceea trebuie să le tratăm drept ceea ce sunt, în esența lor – povești – și să realizăm că pe noi personal, s-ar putea ca unele dintre aceste povești, să nu ne facă fericiți. Autorul nu ne spune să nu ne străduim să fim buni în ceea ce facem, să câștigăm mai mulți bani sau să fim oameni de succes – dar ne spune să învățăm să facem diferența. Să realizăm care din aceste lucruri merită efortul, pentru că ne fac cu adevărat fericiți și care sunt lucrurile pentru care luptăm, deși nu ne fac fericiți cu adevărat, doar pentru statut social sau pentru că așa ne spune societatea că trebuie să arate o viață de succes.
Este cât se poate de logic să te străduiești să ai mai mult, dacă ai foarte puțin. Dar a fi bogat per se nu ne face pe noi (sau pe cei din jurul nostru) să fim fericiți. Călătoria spre bogăție, pentru majoritatea, va fi lungă, neplăcută și sterilă, prin urmare este mult mai logic să alegi drumul către „suficient”. Aceasta presupune să observi când deciziile de a căuta să obții mai mult bani sunt generate de statut și comparații sociale, spre deosebire de cele născute din dorința de a avea experiențe mai bune.
Autorul ne dă nenumărate exemple și ne prezintă studii – de exemplu spune că locurile de muncă cele mai râvnite în societate – prestigioase, care îi fac pe cei din jur să te privească cu respect și admirație, ne fac în realitate, pe mulți dintre noi, la nivel personal, profund nefericiți. Și o mulțime de alte exemple prin care ne arată că anumite lucruri considerate de dorit în societate, ne fac să ne simțim mizerabili în realitate.
Este o carte strălucitoare, bine documetată, care îți deschide ochii și te face să cântărești bine lucrurile pentru care te lupți în viață, lucrurile în care merită să îți investești timpul și eforturile și te învață când să pui pauză. Ca o concluzie, de la autor:
S-a scris foarte mult despre felul în care lipsa obiectivelor și a motivației poate fi dăunătoare pentru rezultatele oamenilor pe durata vieții, dar s-a scris mult mai puțin despre faptul că și a fi prea orientat către obiective poate fi la fel de dăunător. Stabilirea permanentă a unor obiective poate cauza anxietate și probleme de sănătate mintală mai serioase. Ideea aici este nu să încetăm complet să mai stabilim obiective, ci să ne restructurăm obiectivele astfel încât să ne aducă fericire cât mai multă. Bogăția, succesul și educația merită să ne luptăm pentru ele, dar numai până la punctul în care feedback-ul primit de la experiențele noastre ne spune că avem suficient.
Paul Dolan este expert de talie mondială în domeniul fericirii, comportamentului şi politicilor publice, este profesor de ştiinţe comportamentale la London School of Economics and Political Science şi a fost cercetător asociat la Universitatea Princeton împreună cu profesorul Daniel Kahneman. Îndeplinește funcția de consultant la Academia Națională de Științe, pe probleme legate de evaluarea nivelului de fericire.
