Una dintre cărțile pe care le recomand în acest articol mi-a oferit răspunsul unei întrebări la care mă gândesc de mai bine de un deceniu. Despre ce carte și întrebare este vorba, povestesc mai jos.
În liceu făceam parte din Asociația de Dezbatere, Oratorie și Retorică și participam la competiții de dezbateri locale, regionale și naționale, împreună cu echipa mea. Competițiile aveau teme de dezbatere care acopereau o paletă largă – de la protecția mediului și până la drepturile omului. Una dintre competiții îmi va rămâne pentru totdeauna întipărită în memorie, grație temei pe care trebuia să o dezbat: ar trebui aplicată pedeapsa cu moartea și dacă da, în ce condții? Ca la fiecare competiție, eu și echipa mea pledam, prin rotație, atât pro cât și contra temei care se discuta. Foarte multă lume se gândește la condamnat în primul rând: este sau nu morală pedeapsa față de el? Însă țin minte că în timp ce mă documentam pentru competiție m-am întrebat totuși ce este în sufletul călăului, cel care trebuie să ducă la bun sfârșit pedeapsa. Cred că această temă de gândire este cu atât mai relevantă acum, pentru că s-au împlinit 30 de ani de la Revoluție, iar punctul culminant a fost executarea rapidă și fără drept de apel a soților Ceaușescu.
Cartea care aduce în discuție această temă la care toți ar trebui să reflectăm este Istoria familiei Sanson, de Henri Clement Sanson, în traducerea lui Octavian Soviany, recent apărută la editura Hyperliteratura.
Cartea prezintă memoriile ultimului descendent al celei mai celebre familii de călăi ai Franței, Sansonii (7 generații de executori), în care umanitatea și dragostea înving de cele mai multe ori atrocități de neimaginat inventate de oameni pentru semenii lor. Este o carte de istorie profundă și aparte, plină de sânge, dar și de aventuri spectaculoase, într-o traducere remarcabilă semnată de scriitorul Octavian Soviany.
Henri Sanson spune la un moment dat „dar cine spune memorii spune spovedanie.” Cred că acest citat este relevant pentru întreaga carte, pentru că ai senzația că Henri Sanson se spovedește cititorilor săi, căutând astfel ispășire pentru păcatele sale. El ne arată cum a ajuns să aibă această ocupație, care pe vremea lui se transmitea din tată în fiu (sau socru – ginere) și ne spune istoria din perspectiva unor martori „blestemați” să execute sau să tortureze cele mai controversate personalități ale vremii. Culmea, istoria sângeroasă a familiei sale a pornit de la o poveste de dragoste: așa au devenit Sansonii „blestemați” să aibă această meserie.
Primul volum al Istoriei familiei Sanson ne prezintă povestea de dragoste tragică a lui Charles Sanson de Longval, cel de la care pornește „blestemul” sumbru al urmașilor săi, și ne poartă prin intrigile, procesele și execuțiile misterioasei doamne Ticquet, răzbunarea lui Larcher, abominabila tortură a lui Damiens, care a făcut înconjurul lumii prin vulgaritatea ei, sau sfârșitul neașteptat al locotenentului general Lally-Tolendal. Alerte și pline de suspans, aceste istorisiri nu sunt cu nimic mai prejos decât marile romane ale vremii, iar talentul de povestitor al lui H. Sanson poate rivaliza oricând cu „un” Dumas, Hugo sau Balzac.
Cartea lui Henri Sanson ne arată pe de o parte barbarismul fără limite al unor timpuri crude, cu injustițiile lor sociale, cu credințe învechite care au decimat destine, însă descoperă și o lume plină de sensibilitate, de aventuri, de adevărată cultură și umanitate, atunci când aceste valori par să se pierdut de tot.
Cartea este recomandată de VICE și Radio France International, iar acum și de mine. Mi-a plăcut enorm, este o lectură antrenantă, dar mai ales profundă. Este genul de carte care îți dă de gândit și te face să pui sub semnul întrebării moralitatea lumii în care trăiești.
📝Fragmente
America, cu statele ei abia pe cale de a se naște, cu legile ei abia scrise, cu moravurile ei primitive, cu orașele ei improvizate, cu ultimele ei triburi de sălbatici care pier sub invazia civilizației, cu uriașele ei singurățăți, cu pădurile ei virgine și cu fluviile ei imense despre care citisem în Cooper și în Chateaubriand povestiri atât de poetice, toate acestea mă atrăgeau irezistibil. Mi se părea că acela era pământul făgăduit al regenerării și că, debarcând acolo sub un alt nume, aș putea să renasc la o viață nouă.
Aș fi putut să îmi aleg alt destin fără a renega amintirea strămoșilor mei și fără a ultragia bătrânețea tatălui meu, căreia căminul meu trebuia să-i servească drept adăpost? Legat de niște datorii sacre de secure și de butuc, a trebuit să îndeplinesc sarcina sinistră căreia îi eram sortit prin naștere. (…) Fie ca într-un viitor apropiat, cei care vor fi parcurs aceste pagini să spună, închizând cartea: acesta e testamentul pedepsei cu moartea scris de cel din urmă călău!
În timpurile în care Biserica ordona pedepse publice, penitenții erau adeseori biciuiți chiar la picioarele altarului.
Dacă vrem să formulăm o judecată despre soiurile de suplicii pe care tocmai le-am descris, trebuie să spunem că sălbăticia acestora era egalată poate doar de absurditatea lor.
Execuțiile aveau loc în zilele de sărbătoare și în locurile cele mai frecventate. Într-un mare număr de orașe, instrumentele de supliciu, spânzurătoarea, roata, șevaletul erau lăsate mereu la vedere. Se credea că în felul acesta crima va fi descurajată. În cele din urmă, a trebuit să se recunoască faptul că atrocitatea supliciilor nu-și atingea scopul pe care și-l propunea. Grație lui Motesquieu, înaintea lui – lui Montaigne – sau filosofilor din secolul XVIII -lea, s-a căutat un mijloc prin care societatea să-i elimine pe criminali fără să-i tortureze.
Amintirea și speranța sunt cele mai frumoase daruri pe care omul le-a primit de la Dumnezeu. Pornit fără încetare pe urmele unei fericiri care-i scapă mereu, chinuit în același timp de această dorință precum și de sentimentul propriei neputințe, el nu găsește o oarecare ușurare în această succesiune de deziluzii și amărăciuni decât în puterea imaginației sale de a crea niște fantasme pe care le-a căutat zadar în viața reală.
Cea de-a doua carte de istorie care mi-a atras atenția și despre care vreau să vorbesc astăzi este Ordinul Templierilor, de Emanuel Iavorenciuc, de la editura Hyperliteratura.
Dintotdeauna m-au fascinat poveștile fantastice despre cavalerii templieri, iar cartea aceasta mi-a satisfăcut setea în legătură cu acest subiect. Este o călătorie antrenantă în trecut, pendulând între mit și realitate, despre tot ce a însemnat Ordinul Templierilor (de la înființare până la execuția ultimului Mare Maestru, apoi spre Francmasonerie, Revoluția Franceză și prezent), care își propune să răspundă la cele mai multe întrebări legate de acest subiect istoric controversat.
Cum a fost posibil ca un ordin format inițial din numai nouă cavaleri să capete o asemenea notorietate? Este Ordinul Templier precursorul Francmasoneriei? Este Revoluția Franceză răspunzătoare pentru împlinirea „anatemei lui Molay”? Ce rol a avut Stăreția Sionului în cristalizarea francmasoneriei europene medievale și cine este presupusul întemeietor al acesteia? Și mai ales, ce legătură au cele mai cunoscute teorii ale conspirației, mergând până la celebrul roman al lui Dan Brown, Codul lui Da Vinci? Aflați răspunsurile acestor întrebări și multe alte detalii fasinante citind cartea.
Ordinul Templierilor. Între istorie și legende pornește din inima Ierusalimului și a cruciadelor, trece prin Sudul Franței la gnostici și „perfecții” cathari, apoi prin fața Acrei cucerite, culminând cu execuția Cavalerilor sărmani ai lui Christos, odată cu arderea pe rug a lui Jacques de Molay. Drumul sinuos coboară în Parisul secolului al XVIII-lea, în momentul nașterii Francmasoneriei, izbindu-se de tumultul Revoluției Franceze și a celebrului blestem al ultimului Mare Maestru, atunci când Ludovic al XVI-lea a fost ghilotinat.
📝Fragmente
Acești misterioși inițiați, deveniți numeroși, cutezători, conspiratori: tot ce e iezuitism, magnetism, martinism, piatra filosofală, somnambulism, ecletism, totul provine de la ei.
Pitagora sau Pytagoras era de părere că „toate lucrurile pot fi exprimate în termeni numerici, deoarece în cele din urmă totul se reduce la numere”.
În cultura egipteană, numărul 13 este asocit cu numărul treptelor pe care omul trebuie să le urce pentru a ajunge la viața eternă. Urcarea celor 13 trepte semnifică metamorfozarea ființei umane, iar pasul de pe ultima treaptă se identifică cu nemurirea.
