5 cărți de ficțiune grozave, citite în ultima vreme

Deși în ultima vreme citesc mai mult cărți de non ficțiune, nu pot uita de prima mea dragoste, beletristica. Și pentru că îmi era dor de ficțiune bună și cu tâlc, am citit câteva cărți superbe, care mi-au adus aminte de ce iubesc să citesc. În acest articol povestesc ce mi-a plăcut cel mai mult din ceea ce am citit în ultima vreme.

Vă recomand 5 cărți de ficțiune minunate, pe care le-am citit în ultima vreme și care m-au purtat pe tărâmuri exotice sau demult apuse. Acestea ne poartă pe Riviera franceză a anilor 30, în vremurile când s-au pus bazele Hong-Kong-ului, în România comunismului, în Grecia și Roma antică, iar la final aterizăm într-un univers alternativ în care femeile încearcă să scuture jugul unui guvern totalitarist care le asuprește. Enjoy! 🙂

Cină cu Picasso, Camille Aubray, 498 pagini, editura RAO

Cină cu Picasso este o poveste incitantă țesută în jurul vieții și operei celebrului pictor de origine spaniolă.

Riviera Franceză, primăvara anului 1936. Ondine are 17 ani şi îşi
petrece o parte din zi alături de mama sa, în bucătăria micuţului
restaurant al familiei – Café Paradis. Un client misterios, care
călătoreşte sub un pseudonim, are o cerinţă neobişnuită: doreşte ca
prânzul să îi fie servit, în secret, la vila pe care a închiriat-o în
apropiere. Bărbatul se va dovedi a fi nimeni altul decât celebrul artist Pablo Picasso, iar întâlnirea cu el va avea o influenţă decisivă asupra vieţii lui Ondine, o talentată bucătăreasă.

New York, în prezent. Céline află de la mama sa, Julie, că bunica Ondine i-a gătit, odată, lui Picasso. Intrigată de poveştile de familie, pline de secrete, Céline este hotărâtă să afle adevărul. Ajunsă în orăşelul în care Ondine şi
Picasso s-au întâlnit, Céline cunoaşte cultura locală, gastronomia
franceză şi… dragostea.

Mi-a plăcut mult acest roman, care evocă într-un stil fermecător o Franță demult apusă, și împletește atât de bine trecutul cu prezentul, arta cu gastronomia. În plus, poveștile personajelor ne demonstrează cât de importante sunt vicisitudinile pentru binele din viața noastră.

Fragmente

Mama avea un proverb provensal preferat pe care obișnuia să mi-l spună cu o voce domoală, plină de voioșie, atunci când eram copil: Apele tulburi aduc beneficii pescarului înțelept. Întotdeauna am presupus că voia să mă asigure că, atunci când perseverezi în momentele grele, vei fi răsplătit pentru eforturile tale. Dar, la fel ca în cazul celor mai multe proverbe spuse de mama, am descoperit o altă semnificație a acestuia, care ar suna cam așa: Atunci când totul se transformă în haos și toată lumea e distrasă de furtună și de valurile furioase, ai ocazia unică de a obține ceea ce-ți dorești fără a fi observat.

El avea obiceiul să își împrăștie picturile prin toată casa – proptite de un perete ici, de un scaun colo, de o masă dincolo – în timp ce erau încă umede. Monsieur Picasso le pune la uscat, la fel ca o femeie care-și atârnă rufele.

Nu putem obține întotdeauna ceea ce vrem, dar putem învăța să ne sacrificăm unele visuri ca să ne asigurăm că viețile noastre nu se vor trasforma în coșmaruri.

Dacă vrei ceva în viață, zise Picasso, nu trebuie să ceri acest lucru delicat și politicos.

James Clavell, Tai – Pan, 790 pagini, editura Litera

Țin minte că mama avea în bibliotecă seria de cărți Saga Asiatică, a lui James Clavell, dintre care cele mai celebre sunt Shogun și Tai-Pan. Și îmi povestea că acestea erau lecturi foarte la modă pe vremea ei. Cum în ultima vreme mă pasionează cultura asiatică, ba chiar m-am apucat să învăț limba coreeană, am zis să citesc și literatură de autori asiatici sau inspirată de istoria lor. Am început cu Patchinko, o poveste superbă și emoționantă, inspirată de colonizarea Coreei de către Japonia, despre care am scris aici.

Iar recent am citit Tai- Pan, povestea romanțată a cuceririi Hong Kong-ului de către englezi. La Tai Pan m-a uimit cel mai mult sa aflu ca insula Hong Kong era aproape nepopulata (doar o asezare de pescari) atunci cand a fost preluata de la chinezi – ceea ce e uimitor avand in vedere ce este in prezent – si a fost luata cu scopul de a fi folosita de catre comerciantii de opiu englezi si pt. schimburile de ceai si matase cu negustorii chinezi. Chiar daca e fictiune, este ancorata in realitatea istorica si imi place tare mult sa descopar detalii fascinante despre culturi indepartate.

Discursul guvernatorului englez, din momentul în care a preluat insula in mod oficial și a înfipt steagul britanic pe pământul chinez, deși ficțiune, ne arată cum se luau în stăpânire pământurile din lumea nouă. Înfingeau steagul în pământ, nestingheriți, și ziceau că din acel moment acel pământ e al lor.

Eu, căpitanul Glessing, marina regală, iau prin act de stăpânire această insulă Hong Kong, în numele Majestății sale britanice, al moștenitorilor și reprezentanților ei pe vecie, nestingherit, în această zi de 26 ianuarie 1841 de la nașterea domnului. Pământul acestei insule e din acest moment pământ englezesc. Dumnezeu s-o ocrotească pe regină!

Este începutul secolului al XIX-lea, iar comercianţii şi aventurierii europeni încep să pătrundă pentru prima dată pe teritoriul ameninţător al Chinei continentale. În acest moment extraordinar şi în acest loc exotic, un englez, Dirk Struan, îşi propune să transforme insula pustie a Hong Kongului într-o fortăreaţă impunătoare a puterii britanice şi să devină conducător suprem. Pirat şi traficant de opiu, el este, totodată, şi un abil manipulator al oamenilor. Tai-Pan este povestea luptei sale pentru a deveni, el şi dinastia sa, stăpâni de necontestat ai Orientului.

Istoria secretă, Donna Tart, 857 pagini, editura Litera

Istoria secretă este un thriller cu pretenții intelectuale. Și când spun pretenții, nu sunt ironică – pe lângă acțiunea care te ține cu sufletul la gură, cu crime, societăți secrete și personaje misterioase, autoarea presară povești fascinante din istorie, filozofie și artă. Sub influența charismaticului lor profesor de limbi clasice, un grup de tineri inadaptați, inteligenți și excentrici de la un colegiu de elită din New England descoperă un mod de a gândi și de a trăi cum nu se poate mai diferit de existența banală a contemporanilor lor. Dar când depășesc granițele moralității, viața lor se schimbă profund și pentru totdeauna, și descoperă cât de greu poate fi să trăiești cu adevărat și cât de ușor este să ucizi.

Donna Tartt este câștigătoare a Premiului Pulitzer pentru romanul Sticletele, iar cu Istoria secretă ne dezvăluie o poveste demnă de tragedia greacă.

Fragmente

Nu cred că pot să explic disperarea pe care mi-o stârneau împrejurimile acelea. Deși acum bănuiesc, ținând seama de circumstanțe și de dispoziția mea, că aș fi fost nefericit oriunde, la Biarritz, la Caracas sau pe insula Capri, atunci eram convins că nefericirea mea își avea obârșia chiar în acel loc. Poate că parțial așa și era. Deși într-o oarecare măsură Milton are dreptate – mintea este propriul său loc, unde poate face un rai din iad, și așa mai departe -, e clar că Plano nu urma modelul unui oraș paradiziac, ci mai degrabă al citadelei pline de întristare.

Geniul romanilor și probabil și defectul lor principal era obsesia ordinii. Acest lucru se poate vedea în arhitectura lor, în literatura lor, în legislația lor, acea negare înverșunată a întunericului, a iraționalului, a haosului. Grecii erau diferiți, ei aveau o pasiune pentru ordine și simetrie, la fel ca romanii, dar știau cât de copilăresc este să negi existența lumii nevăzute, a vechilor zei, a emoțiilor, a întunericului, a barbariei.

Testamentele, Margaret Atwood, 634 pagini, editura Art

Testamentele este continuarea celebrei Povestea slujitoarea. Au trecut mai bine de cincisprezece ani de la evenimentele din Povestea Slujitoarei, iar regimul teocratic al Republicii Galaad încă ţine frâiele puterii cu o mână de fier. Dar apar primele semne că Galaadul începe să se erodeze din interior. Exact în acest moment de răscruce, vieţile a trei femei complet diferite se întrepătrund în mod neaşteptat. În paginile cărții, Atwood Tîi deschide cititorului uşa spre cele mai ascunse cotloane ale Galaadului pe măsură ce fiecare personaj feminin din povestea ei e nevoit să-şi dea seama cine este de fapt şi cât de departe ar merge pentru lucrurile în care crede.

Dragi cititori, toate întrebările pe care mi le-aţi pus despre Galaad şi despre mecanismele lui au fost o sursă de inspiraţie pentru această carte. Sau aproape toate. Cealaltă sursă de inspiraţie a fost lumea în care trăim. Margaret Atwood


Mi-a plăcut mult și cred că este o continuare pe măsura operei care a precedat-o. Deși continuările, mai ales cele publicate la diferență de zeci de ani, cum e cazul acesteia, mă dezamăgesc, Testamentele este o carte cel puțin la fel de bună și provocatoare precum Povestea slujitoarei.

Fragmente

Lucrurile interzise dau frâu liber imaginației. De asta a mâncat Eva fructul cunoașterii: prea multă imaginație. Așa că e mai bine să nu știi anumite lucruri. Altfel, ajungi cu petalele rupte și împrăștiate.

Îmi priveam reflexia. Inventatorul oglinzii ne-a făcut un deserviciu celor mai mulți dintre noi: cu siguranță eram mai fericiți înainte de a afla cum arătăm.

Nu mai avem mult timp împreună, dragul meu cititor. S-ar putea să consideri aceste pagini ale mele o cutie fragilă cu comori, ce trebuie deschisă cu cea mai mare grijă. Sau s-ar putea să le rupi și să le dai foc: cuvintele au deseori această soartă. Mi te imaginez o tânără inteligentă, ambițioasă, care încearcă să-ți croiască propria nișă în cine știe ce grote prost luminate și pline de ecou. Te văd la biroul tău, cu părul dat după urechi. Te încrunți ușor, obicei care se va accentua cu vârsta. Îți dau târcoale, privesc peste umărul tău: eu, muza ta, inspirația nevăzută, te împing înainte.

Arta compromisului, Ileana Vulpescu, 329 pagini, editura Tempus

Spuneam într-un articol recent că Ileana Vulpescu este una dintre scriitoarele române favorite. Un scriitor nu poate pretinde ca ar detine adevarul absolut si ca parerile lui ar fi infailibile. Scriitorul este doar un observator si un comentator al vietii, dar mai ales al contemporaneitatii sale. Iar ea asta face, atât prin romanul Arta conversației, cât și prin Arta compromisului. Ileana Vulpescu este un fin observator al firii umane, iar observațiile din cărțile sale servesc drept subiecte de reflecție pentru cititor. Dacă e să citiți un scriitor român anul acesta, eu spun să citiți ceva de la ea. Îmi veți mulțumi. 🙂

Fragmente

Experiența de viață îi demonstrase că distanța dintre fericire și om era direct proporțională cu distanța dintre om și bani.

Conștientă că părerile de rău nu folosesc decât la otrăvirea sufletului, se scutura de ele, își vedea mai departe sârguincios de administrarea prezentului, de îngrijirea propriei persoane,
ca un bun manager.

Arta și dragostea erau singurele izvoare de bucurie din viața lui. De aceea le ocrotea în forul său interior ca pe o singură și inalienabilă avere.

Comments

comments

Have your say