La începutul acestui an spuneam că vreau să aduc în fața voastră prin interviuri și articole o serie de scriitori români contemporani faini, pe care cred că trebuie neapărat să îi citiți.
Continui seria de interviuri cu autori români cu scriitorul Andrei Ruse, un om pe care îl apreciez în primul rând ca scriitor, apoi pentru munca sa de promoter cultural. Este unul dintre oamenii care promovează literatura și o face într-un mod atrăgător și smart, pe platforma Hyperliteratura.
Acum doi ani a deschis și editura Hyperliteratura, care, spre deosebire de alte edituri de la noi, promovează intens autorii români contemporani, în special în mediul online.
Acum Andrei Ruse se pregătește de lansarea unei noi cărți la editura Hyperliteratura, de data aceasta a lui: Despre tristețea femeilor frumoase.Este o colecție de povești scurte cu iz fantastic din care până acum am citit două: Misterioasele dispariții din Arondismentul XII, publicată pe site-ul Hyperliteratura și un fragment din Fata căreia îi crescuse un buton pentru fericire, pe care l-am primit în exclusivitate pentru blog, de la Andrei Ruse.
Abia aștept publicarea cărții, așteptam cu nerăbdare ceva nou de la el. Ideea este că poți să te implici în publicarea acestei cărți, prin precomanda unui exemplar. Vei fi printre primii cititori care vor primi cartea, cu autograf, transport gratuit, iar prin donația ta autorul va putea strânge fondurile necesare publicării și promovării titlului său.
Alegând să susții acum acest proiect, precomandând „Despre tristețea femeilor frumoase”, vei face parte din echipa care va da naștere acestei cărți. Cred cu tărie că lucrurile cele mai bune se realizează prin solidaritatea unei comunități, în acest caz al cititorilor, iar implicându-te, vei deveni unul dintre cei care vor contribui la punerea în scenă a unor povești care pot chiar depăși barierele timpului nostru.
Andrei Ruse
Investind într-o carte, investești de fapt în dezvoltarea artistică a comunității tale și a propriei tale persoane.
Interviu Andrei Ruse
Lumea te cunoaște în două ipostaze: cea de promoter cultural, datorită activității cu Hyperliteratura și cea de scriitor. Cu ce ipostază te identifici mai mult?
E o chestie haioasă asta. De când am deschis și Editura Hyperliteratura, de cam doi ani, am început să fiu prezentat mai peste tot ca „scriitorul și editorul” cutare. M-am obișnuit destul de greu cu titulatura de „editor”, apoi a devenit firească, ca în ultimul timp „scriitorul” să dispară aproape complet. Ceea ce, pe de o parte, m-a încântat, pentru că înseamnă că lumea apreciază ceea ce facem la Hyperliteratura și ce publicăm, însă pe de alta m-a și frustrat puțin, simțind că mi-am pierdut o parte din identitate. Cred că în ultima jumătate de an, fie la anumite lansări de carte, fie la anumite conferințe și evenimente unde am mai fost invitat, a trebuit să adaug eu în discursuri că sunt și scriitor, de parcă foarte mulți uitaseră asta.
E drept, de câțiva ani promovez atâtea alte cărți și alți autori și, cum n-am mai scos vreun titlu nou din 2014, de la „Zaraza”, am dispărut un pic din peisajul literar ca scriitor. Probabil că acest lucru se va schimba odată cu apariția poveștilor „Despre tristețea femeilor frumoase”.
Este pentru prima oară când publici o carte la propria editură: cum este să lucrezi la promovarea și publicarea propriei cărți?
Este o experiență inedită, la care visam de foarte mult timp. De fapt înainte de Editura Hyperliteratura, aveam în minte self publishingul, sătul de faptul că editurile la care am tot fost nu au făcut mai nimic pentru cărțile mele. Acum pot să-mi pun în practică și să experimentez, fără să mai fiu limitat, ideile de promovare ale unei cărți.
De foarte multe ori, am simțit că editurile au fost pentru mine ca o barieră mai mult și, chiar dacă nu pot să mă plâng de vânzări, romanele mele ajungând și la patru sau cinci reeditări, am avut tot timpul senzația că niciun titlu de-al meu nu și-a atins potențialul maxim. Fix când o carte era pe val, editura se mulțumea cu vânzările de până atunci și nu mă mai ajuta deloc. De la lansări la diverse parteneriate sau chiar exemplare pentru diferite campanii. Am ajuns să-mi cumpăr eu propriile mele cărți, ceea ce mi s-a părut execrabil.
Nu poți să faci tot tu și promovare, să organizezi tot tu lansări, și să câștigi 5-8% din prețul unei cărți. Nu-mi puteam acoperi nici măcar drumurile sau cazările. Îți ia mult timp și ai nevoie de bani pe care să-i investești. Ei bine, acum voi putea demara toate lucrurile pe care le-am visat și voi reinvesti cea mai parte din vânzări în promovarea cărții. Pentru că îmi doresc să câștig și să trăiesc din scrisul meu.
Ce aduce diferit Hyperliteratura față de alte edituri?
În primul rând noi oferim procente mai mari autorilor, de 20 – 25% față de 5 – 10%, cât oferă editurile tradiționale. Plătim la timp și oferim transparență legat de vânzări și tiraje.
În al doilea rând ne ocupăm de promovare, investim foarte mult în online, dar și în nenumărate lansări în țară. Am făcut pentru un titlu turnee și de peste 15 orașe. Avem un buget serios pentru Facebook, de exemplu, unde nu există lună în care să nu dăm drumul la diverse campanii pentru titlurile noastre. Organizăm campanii de crowdfunding pentru cărțile noastre, pentru a implica publicul alături de noi, dar și pentru a promova un titlu cu luni bune dinainte ca el să apară. Am inițiat până acum peste zece campanii de crowdfunding și precomenzi pentru titlurile noastre și aproape toate au fost reușite, strângând fondurile necesare atât publicării cărților, cât și promovării lor, și nu în ultimul rând acordând de foarte multe ori și un avans considerabil scriitorilor, echivalent cu câștigul pe care l-ar fi avut abia la un tiraj întreg vândut la o altă editură, în cine știe cât timp.
Bine, mai sunt tot felul de facilități pentru autorii noștri, nu le dăm, de exemplu 20 de exemplare dintr-un tiraj, ci 50. La fel, avem alocate pentru protocol și promovare între 50 și 100 de exemplare pentru fiecare titlu, considerăm esențială trimiterea titlurilor către presă, critici, influenceri șamd. Dacă unii autori vor mai multe exemplare, nu le cerem bani pe ele, ci îi scădem din drepturile de autor atunci când facem plățile. În general plătim un autor cam de două ori pe an, în funcție de vânzări. La 250 de exemplare vândute sau pe-acolo, nu după epuizarea tirajului și cu întârzieri și de ani de zile. Avem autori importanți la editură care ne-au mărturisit că nu au câștigat din scris în toată viața lor cât au câștigat dintr-un singur tiraj de carte la editura noastră, iar asta spune multe…
Am și o relație foarte strânsă cu autorii mei, cu care mă văd sau mă aud cât se poate de des. Suntem o echipă, așa simt, și ne consultăm cu privire la orice, de la așezarea în pagină a unei cărți la copertă și apoi, desigur, la mersul cărții. De cele mai multe ori autorii nu spun „Hypeliteratura”, ci „editura noastră”. Cine mai vine la editura noastră? Ce cărți mai sunt în plan la editura noastră? Cu mulți dintre ei stau de vorbă și despre planurile noastre în general, nu legate numai de cărțile lor. Ne mai și ciondănim uneori, e normal, dar ne împăcăm imediat. Dacă intrăm într-o librărie nouă sau dacă aducem un autor nou, imediat îi anunț și entuziasmul lor este la fel de mare ca și al meu.
Nu-mi doresc să ajungem o editură generalistă sau să avem un număr foarte mare de autori, îmi place exact cum ne-am dezvoltat până acum, ajungând să ne simțim ca o familie. Un autor – doi noi pe an și opt – zece cărți cel mult pe an. Nici nu cred că putem duce mai mult, pentru că vrem să ne ocupăm de fiecare titlu în parte serios și cu profesionalism. Nu debutăm, ci ne interesează să lucrăm cu oameni care știu foarte bine piața de carte și înțeleg și apreciază ceea ce facem noi.
Lucrăm cu autorii noști pe termen lung, avem în vedere planuri cu ei și pe 3 – 5 ani de-aici înainte. Cel mai bun exemplu este poate Octavian Soviany, căruia i-am publicat nu mai puțin de trei cărți până acum și avem semnate contracte pe încă vreo patru titluri pe care vrem să le publicăm în anii umători, plus reeditări. Din punctul meu de vedere, autorii noștri sunt niște branduri și îi tratăm ca atare.
Din păcate, consumul de carte în România este scăzut. Ce crezi că s-ar putea face în privința asta și unde este problema?
Asta este o discuție lungă, care ne-ar lua zile sau chiar săptămâni întregi. Cred că totul pornește de la educație și de ceva timp chiar mă gândesc la un pachet de legi care ar facilita vânzarea de carte și lectura în general. Nu exclud pe viitor să mă implic chiar politic pentru a implementa unele dintre idei (0% TVA pentru carte; programe de burse pentru scriitori; netaxarea autorilor care nu câștigă din drepturile de autor mai mult de 10.000 de lei pe an și creare unor facilități pentru aceștia, de la asigurare de sănătate până la transporturi gratuite pentru evenimentele lor; achiziționarea de către biblioteci în avans a 250 – 500 de exemplare dintr-un titlu nou al unui autor important român, care ar lua un pic din greutatea financiară suportată de editori și multe altele). Nu reinventez roata, sunt idei care s-au aplicat cu succes în țări ca Norvegia, Anglia, Belgia sau Germania și au ajutat mult piața de carte. Chiar am început să studiez foarte atent legislațiile din țările europene în ultimul timp și sunt atâtea lucruri care pot fi ușor implementate și la noi.
Nu se face nimic pentru cărți și mi se pare de multe ori că lucrurile din lumea asta au niște fundamente total greșite. Mă uit la ce se întâmplă în USR (Uniunea Scriitorilor din România), de exemplu, care frizează penibilul, dar mă uit și la editurile mari și la librării. Edituri care mint privind tirajele, edituri care nu fac promovare de niciun fel autorilor români, care vor profit imediat și nu au niciun plan constructiv. Cred că librăriile sunt printre puținele care mai mișcă câte ceva, însă cu niște costuri uriașe prin procentele mari pe care le iau din cărți. Și de multe ori și întârzierile uriașe ale banilor, care pt bloca efectiv planul editorial al unei firme.
Ce pretenții să ai de la un domeniu, dacă nu investești în el, ci te interesează numai bănuțul obținut repede? Și publicul e debusolat pentru că fiecare se promovează destul de aiurea și astfel nu există o scară ierahică, să zic, a cititorilor, poate doar cu câteva excepții.
Probabil că e timpul ca cei din „generația” noastră să se implice mai mult. Există edituri tinere care au adus un suflu nou (mă gândesc la Max Blecher pentru poezie, la Herg Benet pentru autorii tineri și teen lit, care lipsea cu desăvârșire la noi, sau la colecția N’autor a Nemirei, o editură care s-a reinventat și a început să investească mult în autori români), există proiecte precum „Cărțile pe față” al lui Victor Miron sau, iată, chiar blogul tău, pe care îl consider unul dintre cele mai importante zone de carte online. Există Book-tuberi (chiar dacă cei mai mulți sunt de un amatorism total, dar așa se pot forma influenceri și în domeniul acesta, în timp), încep să se înființeze asociații noi (Liga Scriitorilor din România e un exemplu), librării independente și serioase (La Două Bufnițe, de la Timișoara), se nasc tot felul de programe interesante pentru promovarea lecturii. E nevoie de cât mai mulți oameni implicați și mai ales e nevoie de susținerea lor.
Iar cei care se plâng de starea cărții din România sunt exact cei care nu mișcă un deget pentru a schimba lucrurile. Cei care se plâng de lipsa lecturii sunt de cele mai multe ori fix aceia care nu citesc sau n-ar da un ban pe o nenorocită de carte. Gândește-te că Uniune Scriitorilor a ajuns la peste 2.500 de membri (este ridicol…), iar majoritatea autorilor români abia dacă depășesc în vânzări un tiraj de 1.000 de exemplare. Nu vezi ceva total greșit aici, ba chiar deplasat?
Ce titluri publicate până acum sunt best-seller la Hyperliteratura?
Cele mai vânzute cărți de la Hyperliteratura sunt „Rock sub seceră și ciocan”, primul volum din trilogia „Istoria ROCKului românesc”, de Nelu Stratone, ajuns la a treia retipărire, apoi romanul „Casa din Strada Sirenelor”, al lui Octavian Soviany, care nu mai are mult din al doilea tiraj, și cartea de istorie „Oamenii mari care au făcut România Mare”, a Luciei Hossu-Longin, publicată de numai câteva luni, în noiembrie 2018, dar cu un impact foarte puternic. Un alt titlu interesant ar fi „Rezidenți în Casa Visurilor”, al zecelea roman al lui Radu Aldulescu, probabil unul dintre cei mai buni prozatori contemporani români.
Acestea sunt baza editurii noastre acum, iar anul acesta sperăm să aducem și alte „hituri”: avem în plan un jurnal inedit al Reginei Maria, o carte superbă a lui Stelian Tănase, care tratează povești de iubire celebre din istorie, un nou titlu al Luciei Hossu-Longin și nu în ultimul rând ultimul volum din „Istoria ROCKului românesc”, care încheie întreg proiectul ambițios al lui Nelu Stratone cu seara nefericită de la Colectiv.
Totodată anul acesta vrem să reedităm câteva cărți mai vechi ale autorilor noștri, am în plan „Viața lui Kostas Venetis” a lui Soviany, care mi se pare una dintre cele mai bune cărți românești apărute în ultimii ani, un roman al lui Radu Aldulescu (încă nu ne-am decis care dintre ele, „Amantul colivăresei” sau „Îngerul încălecat”), dar și „Soni” sau „Zaraza”, ale mele, ale căror contracte cu RAO și Polirom expiră anul acesta și abia aștept să le aduc „acasă”, unde cred că le va merge mult mai bine.
Spune-ne despre noua ta carte, Despre tristețea femeilor frumoase. Și ce înseamnă frumusețea pentru tine?
După ce am termint romanul „Zaraza”, la care am lucrat și m-am documentat mai bine de trei ani, m-am simțit secătuit și incapabil să mă mai arunc într-un proiect de o asemenea amploare. Am început vreo două romane, unul destul de dur și punkish, „Fratele Iepure”, dar și un fantasy bazat pe basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, însă n-am izbutit să termin vreunul. Probabil pe viitor mă voi contra pe ele.
Am început însă să pun pe foaie câteva proze scurte (lucru destul de ciudat pentru mine, eu iubesc romanul și nu m-am regăsit niciodată în texte de lungimi reduse) și m-am întors la conceptul de poveste. M-am apropiat foarte mult și de literatura sud-americană și cred că sunt destul de vizibile influențele lui Marquez, Llosa, Sabato sau Cortazar.
Prima dintre aceste povești „la marginea viselor”, cum le-am denumit, am scris-o acum vreo patru ani, total întâmplător. „Femeia frumoasă care se juca cu timpul”. Apoi, peste câteva luni, am mai adăugat una, pe care am publicat-o de curând și pe Hyperliteratura, „Misterioasele dispariții din Arondismentul XII”. Apoi am scris „Fata căreia îi crescuse un buton pentru fericire”, am scris „Femeia frumoase care nu a zâmbit niciodată”, dar și câteva bucăți mari de jurnal pe acest subiect. Iar când am depășit șase povești, mi-am dat seama că am o carte unitară și că titlul „Despre tristețea femeilor frumoase” se potrivește oricăreia dintre ele.
Nu am găsit niciodată ceva mai „toxic” și mai răvășitor decât frumusețea unei femei. O frumusețe pe care nu am putut și încă nu o pot defini, căci am fost cucerit de-a lungul timpului de gesturi care de care mai bizare: de un tic; de un mers aparte; de puritatea naivității; de felul în care părul ei îi curgea pe față într-o dimineață, amestecându-se cu razele soarelui și mirosul de cafea proaspăt făcută; de o tăcere; de un simplu glas sau de un surâs; de felul în care citea o carte; de bulinele unei rochii; de un nas imperfect; dar poate cel mai mult m-am îndrăgostit de femeile care nu-și puteau vedea sau nici măcar imagina propria frumusețe.
Am învățat în timp însă că în spatele oricărei „femei frumoase” există o poveste – vizibilă numai pentru un ochi antrenat –, care poartă cu ea o tristețe și o singurătate capabilă să îngenuncheze un om, oricât de puternic ar fi. Poate tocmai această forță de a păstra bine ascunse istoriile personale de o intensitate nemaiîntâlnită este cea care le face pe femei să ne fie superioare și astfel să le iubim. Întotdeauna, cu teamă.
Nu am întâlnit niciodată o femeie frumoasă banală. Și nici nu cred să existe în Univers. În spatele fiecăreia stau adunate mituri și adevărate poeme, unul mai emoționant decât cealalt, pe care puțini îndrăznesc să le descopere, iar dacă o fac totuși, și reușesc să le înțeleagă. În spatele fiecărei priviri de femeie frumoasă există o pânză de obsesii, temeri, angoase și plăceri totodată greu de pătruns. Despre ele este vorba în cartea mea.
Am păstrat aproape în fiecare acea doză de magie în care „firescul” se pierde oricând de normalitate și logică, transformându-se mereu într-o altă realitate. Nouă, dar la fel de palpabilă ca și cea premergătoare ei.
Fiecare poveste pornește totuși de la un fapt real, de la o întâmplare la care am asistat fie eu personal, fie am auzit-o în nenumărite mărturisiri. Le-am întâlnit pe fiecare dintre aceste femei și am încercat să redau prin poveștile scrise despre ele, oricât le-am exagerat și modificat, emoția pe care am trăit-o la rândul meu când le-am descoperit. Într-un final, cred că am creat o carte „de stare” și sper să pătrund în ea „tristețea femeilor frumoase”.
Dacă ar trebui să îți caracterizezi cartea într-un singur cuvânt, care ar fi acela?
Delicatețe. Sau poate mister?
Consideri utile cursurile de scriere creativă, sau cărțile de acest gen? Crezi că te naști cu acest talent, sau este ceva care se poate cultiva prin citit, scris, cursuri etc. ?
Sigur că te naști cu o anumită predispoziție artistică, pe care dacă ai șansa să o dezvolți, o poți duce la rangul de „meserie”. Legat însă de cursurile de creative writing, am mari dubii legate de reușita lor. Chiar am citit câteva cărți scrise de autori „produși” în astfel de contexte și da, am găsit o scriitură bună uneori sau o tehnică interesantă, dar nu m-a convins niciunul că are acea sclipire care îi trebuie unui scriitor. M-au plictisit teribil.
Stând de vorbă și cu mulți dintre autorii care organizează astfel de cursuri, am aflat că nici ei nu cred că pot forma un scriitor. Pot cel mult să-l ajute să-și îmbunătățească anumite „skilluri”. Bineînțeles că n-ar recunoaște asta public, că doar nu și-ar da cu stângul în dreptul ca să-și ia singuri pâine de la gură.
La creative writing lucrurile au o cursivitate „soft”. Pe de altă parte, cenaclurile, care astăzi au cam dispărut, aveau acea duritate și exigență care te dărâma de multe ori, însă te învăța să te reinventezi. Și astfel evoluai. Eu am crescut într-un astfel de cenaclu condus la momentul respectiv de Marin Mincu, un om extraordinar care ne-a învățat enorm. Și care a „descoperit” și o generație, cea a Douămiiștilor sau, după cum i se mai spunea după numele părintelui ei, generația MM. Nu am văzut în altă parte dezbateri mai interesante, mai provocatoare și mai aprinse ca acolo. Poate tocmai de aceea au ieșit atâția scriitori care apoi au și confirmat după aceea. Plus răbdarea și timpul de care ai nevoie, exersând, ca să ajungi la stadiul de a scrie bine…
Au mai fost, desigur, și alte cenacluri interesante, însă a apărut Facebook-ul și majoritatea writerilor wannabe vor like-uri și aprecieri din moment din partea amicilor neavizați mai mult decât să învețe să scrie mai bine. Își doresc să publice, în loc să deprindă un stil, ceea ce mi se pare grav. De aici și invazia de cărți foarte multe și foarte proaste publicate în ultimul timp.
Consider foarte utilă „colaborarea” cu un scriitor avizat și important. Dar nu prin cursuri de creative writing, ci într-un cadru intim, care să abunde de sinceritate, oricât de dură ar fi ea.
Cum a început pasiunea ta pentru scris?
În adolescență, mai întâi prin muzică. Aveam o formație de rock și eram solist vocal și scriam și textele. Am scris foarte multe piese în perioada liceului. Trupa nu a avut niciun succes, a rămas la stadiul de „garaj”, iar apoi textele mele au început să devină poezii. Pe la 18 – 19 ani am început să merg pe la cenacluri și să cunosc scriitori „adevărați” și asta a reprezenat un șoc pozitiv. La 20 de ani am debutat cu volumul de poezie „Black Job” (Ed. Vinea, o editură extrem de importantă atunci), însă am abandonat poezia ulterior (și toată lumea ei) pentru roman, de care m-am îndrăgostit iremediabil. La 22 de ani am scris și am publicat „Soni”, care a devenit și best-seller, și care mi-a adus să zicem „statutul” de scriitor și o oarecare notorietate, de care mă bucur și astăzi. Iar cel mai de suflet proiect al meu a fost categoric romanul „Zaraza”.
Tratezi scrisul ca pe un job, urmând un program anume, sau ca pe un hobby, scriind când simți nevoia, sau inspirația?
Depinde foarte mult de fiecare proiect. De obicei scriu când vine acea „inspirație”, scriu haotic și la distanțe destul de mari de timp. Am început de exemplu să scriu serios la „Despre tristețea femeilor frumoase” abia de anul trecut, după o pauză de aproape cinci ani, în care m-am întrebat de multe ori dacă o să mai scriu vreodată. Bine, așa pățesc după fiecare proiect, mă simt secat și am impresia că s-a terminat „carierea” mea de scriitor. Mă fascinează scriitorii care pot trece cu ușurință de la un proiect la altul și publică chiar câte o carte pe an.
Când știu însă ce vreau să scriu și am deja mai bine de un sfert de carte lucrată, iar restul gândită, atunci începe programul. Atunci munca devine laborioasă și organizată. La „Zaraza”, după doi ani și ceva de documentare, aveam numai trei sau patru capitole scrise. Apoi, când m-am așezat la birou, timp de trei luni, zilnic, am scris câte patru – cinci ore până am terminat romanul.
Scriu noaptea în general. Mă trezesc la 3 sau la 4 dimineața și, după ce-mi fumez țigările (cafea nu beau niciodată), deschid laptopul, Word-ul și îi dau bice. Așa fac și acum cu „Despre tristețea femeilor frumoase”. Mai am terminat încă trei povești ca să completez cartea, dar și revin peste foarte multe dintre textele scrise și le perfecționez. Lucrez câteva ore la un simplu pasaj, până are acea „curgere” care îmi place. Am texte pe care le-am lucrat și de zece ori și tot mai găsit ceva de șters sau de modificat sau texte care au ieșit bine din prima.
Sunt momente când ai nevoie de inspirație, dar la proză cred că perseverența și munca contează mai mult. Este faza în care adun ideile și faza de lucru, în care trebuie să mă înfig în scaun și să tastez cu orele.
Ce te inspiră mai mult: viața sau ficțiunea?
Ambele în egală măsură. Dar probabil că prefer ficțiunea cu 1% mai mult decât realitatea. Asta cred eu despre cărți, că trebuie să creeze lumi fantastice care să teleporteze cititorul în alte dimensiuni. În orice carte am scris, nu m-am putut abține să nu adaug și astfel de pasaje abstrate sau suprarealiste. În ele mă regăsesc cel mai mult și asta îmi place cel mai tare să scriu. Deși sunt „catalogat” de critici drept un prozator realist, de un realism chiar exagerat, culmea, eu consider că oniricul are un rol esențial în cărțile mele și de fapt că acolo stă toată forța mea.
În „Soni”, cosider coșmarurile psihedelice ale personajului meu, în care orașul respiră prin asfalt sau în care doctorii pun pe sârme organele ei colorate, cele mai reușite. În „Dilăr pentru o zi”, scenele onirice cu Șarpele Creației, care îl poartă pe personajul meu în timpul lumii sau scenele delirante cu Jim Morisson și elefanții zburători, la fel ca amintirea morții mamei personajului care devine un coșmar îngrozitor, în care cad sicrie din cer și catepele moarte ale mamei lui se rostogolesc la nesfârșit pe scara blocului său, cred să sunt cele mai savuroase din carte. Nici în „Zaraza”, deși este un roman istoric și biografic, nu m-am putut abține să nu detaliez un coșmar de-al lui Cristian Vasile și să-l transform pe Fernic într-o veritabilă fantomă.
Probabil că voi arăta latura asta mai bine în „Despre tritețea femeilor frumoase”, unde lucurile se transformă pe neașteptate și legile firești se schimbă configurând alte realități, de la simple metamorfozări la schimbări de sexe și vârste, de la zboruri fantastice la butoane organice cu super puteri.
Care sunt cărtile care te-au influențat cel mai mult și poate chiar ți-au schimbat viață?
Sunt enorm de multe cărți care m-au influențat și prin care am privit altfel literatura, dar două pe care le consider esențiale ar fi „Tropicul capricornului” al lui Miller și „Maestrul și Margarita” al lui Bulgakov. Puterea sexualității, dar și tehnica de scris incredibilă a lui Miller, m-au fascinat dintotdeauna. Forța lui și a lui Hemingway m-au atras enorm. Apoi „Maestrul și Margarita”, probabil la un loc cu „Don Quijote”, mi se pare definițiile capodoperei. Definiția literaturii însăși, unde totul este posibil și balul Diavolului sau zborul vrăjitoarei sunt atât de bine descrise de parcă ai fi fost și tu acolo.
Absolutul însă mi se pare Marquez. Pe el îl iubesc ca pe nimeni altul.
Îmi place poezia din proza sud americanilor, îmi plac profunzimea rușilor, eleganța francezilor și stilul unic de creare a poveștilor al englezilor și al americanilor. Astea cred că sunt cele mai mari literaturi ale lumii. Noi, din păcate, avem o literatură minoră, cu o tradiție excepțională aproape pe zona de poezie, dar săracă înspre partea de roman, cu foarte mici excepții, care însă nu și-au depășit stadiul de „național” spre „universal”.
Nu uitați că puteți precomanda noua sa carte, Despre tristețea femeilor frumoase, iar în felul acesta ajutați la publicarea și promovarea acestei cărți.
