Stoicii Greciei Antice credeau că cele două rele care îngreunează existența umană sunt nostalgia și speranța, atașamentul față de trecut și grija pentru viitor. Iar dacă stăm puțin să reflectăm la asta, ne dăm seama că ele ne fac să ratăm momentul prezent, să nu trăim din plin.

Tu când te-ai scuturat ultima dată de balastul trecutului și ai alungat nălucile legate de viitor? Când ai trăit ultima oară, acum, aici, fără să te preocupe ce va fi mâine sau fără ca trecutul să alunge o umbră de îndoială asupra prezentului?

• Cel ce rămâne prizonier al propriului trecut va rămâne întotdeauna incapabil ”să se bucure și să acționeze” după cum spunea Freud. Nostalgia paradisurilor pierdute, a bucuriilor și a suferințelor din copilărie ne împovărează viața cu o greutate cu atât mai mare cu cât nu ne dăm seama de ea.

 Marcus Aurelius a formulat această convingere simplă și profundă, poate cel mai bine, la începutul Cărții a XII-a din ”Cugetările” sale:

• Dacă nu ți-l refuzi singur, poți avea chiar acum tot ceea ce vrei să obții printr-un lung ocol. E destul să lași baltă tot trecutul și să încredințezi viitorul providenței.

Trebuie să învățăm pe cât posibil să trăim fără temeri zadarnice, sau nostalgii inutile. Seneca, în ”Scrisori către Lucilius”, spunea:

• Trebuie eliminate aceste două lucruri: spaima de viitor și amintirea relelor trecute. Cele din urmă nu mă mai ating, iar viitorul nu mă privește încă.

Aceste două dimensiuni ale timpului sunt doar niște realități imaginare, cu care ne încărcăm ca animalele de povară. Avem fericiri pierdute, fericiri viitoare, dar un prezent care ne scapă printre degete, deși este singura dimensiune reală a existenței noastre. Iar în timp ce așteptăm să trăim, viața a și trecut pe lângă noi, cum spunea Seneca. Să trăim prin urmare, ca și cum clipa de față este cea mai importantă, să ne bucurăm la maxim de ea și de viața noastră aici, acum.

Facebook

Twitter

Linkedin

email

Comments

comments