foto: Luisa Ene
Rămâi în fața ușii dacă vrei să ți se deschidă; vezi-ți de drum dacă vrei să fii îndrumat. Nimic nu e vreodată închis, în afara propriilor tăi ochi.
Farid Attar
Există dragoste la prima vedere și pentru mine mai există dragoste la primul paragraf. Cu citatul de mai sus începe cartea lui Marian Coman, Omulețul din perete și alte povestiri fantastice – am știut citind acest paragraf că mă voi îndrăgosti de cartea aceasta.
Tudor Ganea o asemuie cu narațiunea lui Stephen King, dar mie mi se pare mai nimerită comparația cu Edgar Allan Poe, ca atmosferă dar și ca profunzime a personajelor și a temelor pe care le aduce în discuție.
Omulețul din perete este o colecție de povești fantastice cu iz horror și mi se pare nemaipomenit faptul că Marian Coman a reușit să ofere profunzime poveștilor și nu s-a axat doar pe acțiunea în sine, cum se întâmplă de obicei în poveștile fantastice/horror/thriller. Eu sunt fană a genului (nu cred că există film sau carte horror de care să nu știu) dar majoritatea mă dezamăgesc pentru că încercând să facă acțiunea palpitantă uită să contureze personajele, să le dea viață și mai uită să dea un sens poveștii. Cu ce rămâi, în afară de palpitații la inimă, când citești o poveste horror? Una dintre cele mai interesante întrebări cu care rămâi din cartea aceasta este:
Și dacă ești doar un personaj în cartea altcuiva? Și dacă ești, măcar să îți ofere o viață mai bună cel care își imaginează viața ta. Și dacă ai o viață bună, dar ești doar parte dintr-o poveste, ai prefera să știi adevărul? Un fel de „ce pastilă ai alege dacă ai fi Neo din Matrix”?
Cătălin, tu te-ai gândit vreodată că nu exiști? Că ești doar o închipuire?
Omulețul din perete
Eu mi-am dorit multă vreme să nu exist. O vreme chiar am crezut că am reușit. Iar dacă aș fi o închipuire… mi-aș dori ca cel care se gândește la mine, cel a cărui fantasmă sunt, să gândească ceva mai frumos. Ar putea să pună puțin noroc în viața mea. Și, la urma urmei, ce ți-ai dori? O viață reală plină de mizerii, sau una falsă, însă plină de satisfacții?
Sunt uimită și ușor rușinată că nu am citit nimic de Marian Coman până acum. Este prima carte pe care o citesc de la el, dar cu siguranță nu ultima. Excelentă. O recomand indiferent dacă ești fan al genului horror/fantastic – citește-o pentru profunzime, pentru stil, pentru întrebările pe care ți le ridică, pentru că te face să gândești.
Marian Coman a fost redactor șef al cotidianului Obiectiv – Vocea Brailei, al revistelor Obiectiv Cultural și Nautilus și scenaristul benzilor desenate Harap Alb continuă și Tinerețe fără bătrânețe. Este laureatul mai multor premii naționale dedicate literaturii F&SF și al unui premiu al Conventiei Europene de Science-Fiction. A scris volumele Nopți albe, zile negre, Testamentul de ciocolată, Teoria flegmei, Apel la mitocanie, Haiganu, Fluviul șoaptelor, Furia oarbă, iar povestirile sale au fost incluse în numeroase antologii. În 2018 s-a alăturat echipei editurii Nemira, unde coordonează imprintul Armada, dedicat literaturii SF, Fantasy și Thriller.
Anul acesta mi-am propus să prioritizez autorii români. Din păcate nu am timp să scriu despre toate cărțile pe care le citesc, dar aleg ca de acum să scriu mai mult despre autorii români. Pentru că se ascund adevărate comori în literatura română contemporană și este păcat să nu o promovăm cum se cuvine.
Și vă propun și vouă, cei care nu aveți blog, să postați și să vorbiți mai mult despre cărțile citite. Am citit recent al nu știu câtelea studiu îngrijorător despre români și citit:
42% dintre români nu citesc nici măcar o singură carte pe an, 69% nu împrumută niciodată cărţi de la bibliotecă, iar 61% nu accesează niciodată arhivele digitale ale bibliotecilor şi nici nu descarcă cărţi de pe Internet. Doar 4% dintre români pun zilnic mîna pe o carte, doar 9% citesc o dată pe lună şi doar 6,8% merg măcar o dată pe an la bibliotecă să împrumute cărţi (conform Barometrului de consum cultural publicat anul trecut).
Marius Chivu, Dilema Veche
Hai să schimbăm aceste cifre: hai să promovăm mai mult cititul, să convingem cât mai mulți oameni să închidă TV-ul/laptop-ul/telefonul și să pună mâna pe o carte. 🙂
Fragmente
Citisem până la vârsta aia o grămadă de cărți, aproape toate de la biblioteca școlii, și-mi imaginase că voi pleca din sat, că voi fi marinar pe un vapor oceanic sau așa ceva, că va veni clipa când îmi voi lua rămas-bun de la toate lucrurile ce formaseră lumea mea de până acum, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap că voi simți gheara aceea în piept, gheara care nu te lasă nici să plângi, dar nici să vorbești. (…)
Dacă ai fi personajul unei povestiri de unde ai ști că viața ta este la cheremul meu, de unde ai ști că nu vei trăi atâta timp cât decid eu, ori atâta vreme cât tu, cititorul acestui text, nu vei închide, plictisit, cartea? Stai! Nu da pagina!
Mie îmi place viața mea, așa cum este ea. Îmi place satul meu și lanul ăsta de grâu, iubesc cerul ăsta fără niciun nor, iubesc șoseaua pe care nu vine nimeni, niciodată, iubesc biserica și cimitirul… Și nu mă interesează să văd ce-i dincolo, înțelegi?
Știi, sunt momente când ai senzația că începi un drum nou. Că te afli la o intersecție și că destinul îți deschide în față o nouă potecă. Și într-unele dintre aceste momente ai impresia că știi cum se va sfârși povestea pe care tocmai o începi. Și de fiecare dată în asemenea momente ai impresia că povestea se va sfârși prost. Doar că nu ai cum să te împotrivești și mergi dus de mână către finalul acela pe care, în aparență, îl cunoști.
Ei bine, Cala, de frumoasă ce era, plutea. Și nu dădea doi bani pe ura lor, pe bârfele lor de la coafor ori din salonul de pedichiură. (…) Pentru Cala, fiecare zi era un premiu, fiecare oră era o sărbătoare, fiecare minut era o bucurie.
