Articolul acesta pornește de la un eveniment care în primă fază m-a amuzat, apoi m-a întristat și m-a făcut să mă gândesc la societatea de cosumerism în care trăim.
Am văzut zilele acestea o mulțime de stories pe Instagram de la o lansare H&M – colecția cu Giambattista Valli. Era un eveniment cu circuit închis, pentru micile vedete din online-ul românesc. Filmulețele arătau cam așa: o hoardă de oameni care s-au pus pe alergat și înghiontit în momentul în care s-au deschis `porțile’, ca să poată cumpăra primii hainele din noua colecție. Repet: oamenii alergau! La primele stories am crezut că este un truc de marketing și că acea mulțime care alerga era de fapt o chestiune regizată, apoi am realizat că nu, erau oameni reali care se „băteau” pentru haine. Unele influencerite se certau și postau cum că unii au luat haine cu maldărul și nu mai vor să le dea altora decât la schimb: păzeau cu stoicism maldărul de haine, iar dacă voiai să cumperi ceva, dădeai altceva la schimb.
Am rămas șocată și cu un gust amar. De ce? Ce obiect vestimentar ar putea fi atât de important încât să alergi și să te înghiontești ca să îl cumperi?
Întrebarea aceasta este imboldul care m-a făcut să scriu acest articol. Am citit multe cărți și articole, de-a lungul timpului, despre capitalism și societatea consumeristă în care trăim și mai departe voi dezbate puțin acest consumerism al vremurilor noastre. Trebuie să vă înarmați cu răbdare, este un articol lung, dar promit că util și interesant. 😀
Dintotdeauna oamenii de succes au fost admirați și aplaudați – și este normal să fie așa – se cade să îi susținem și să îi admirăm pe cei care își dezvoltă talentul, muncesc mult și trec peste diverse obstacole, ca în final să își croiască o viață de succes.
Dar undeva, pe drum, ne-am pierdut calea – am încetat să mai admirăm munca, disciplina, talentul și am început să celebrăm consumerismul și afișarea bunurilor de lux – care îți oferă statut social. Pentru că nu ai reușit cu adevărat în viață dacă nu posezi aceste „indicatoare” ale succesului, care să îi spună oricui om care te privește că da – ești un om cu o viață de succes.
Revistele, site-urile, rețelele de socializare și televiziunile ne inundă zilnic cu detalii despre viața oamenilor bogați care trăiesc în lux. Ne arată ce mănâncă, ce poartă și unde călătoresc cu avionul lor privat. De aceea ajungem să ne înghiontim ca să cumpărăm anumite obiecte ce semnalează un statut social ridicat (de cele mai multe ori mai ridicat decât ne permitem în realitate). Facem însă o mare greșeală, din punctul meu de vedere. Nu putem pune semnul egal între succes și consumerism. Pentru că dacă am avea toate aceste obiecte pe care le râvnim am fi cu adevărat fericiți? Să deții cât mai multe lucruri poate fi un scop în viață? Este răspunsul la întrebarea „ce mă face fericit” și „care este sensul vieții mele”?
Aceleași întrebări care mă frământă pe mine l-au interesat și pe cel mai de seamă filozof elvețian, Jean Jaques Rousseau, care în vremea revoluției consumerismului din secolul VIII se uita în urmă, cu nostalgie, la simplitatea și austeritatea vieții spartane. El îndemna oamenii să se întoarcă la o viață simplă, să trăiască având strictul necesar, în loc să alerge după bunuri materiale frivole și un stil de viață decadent care nu îi facea fericiți cu adevărat.
Puțin mai devreme de Jean Jaques Rousseau, un alt filozof (și economist), Bernard Mandeville, susținea o teorie opusă și considerată scandaloasă la vremea aceea: singura modalitate de a avea o economie prosperă este să asiguri cererea mare pentru bunuri absurde și deloc necesare. Cu alte cuvinte, banii pe care îi cheltuim pe prostioare la modă creează locuri de muncă și ajută economia. Ceea ce face ca o țară să fie „bogată” nu sunt valorile morale și intelectuale, un stil de viață modest și auster, lucruri înălțătoare ale spiritului ci… shopping-ul excesiv. Acum, dacă te uiți la SUA, cu mall-urile ei la fiecare colț de stradă, poți spune că avea dreptate, nu?
Una peste alta, cei doi filozofi propuneau o alegere: consumerism decadent și bogăție sau o viață modestă, virtuoasă & sărăcie.
În ziua de azi ne-am obișnuit cu ideea că trăim într-o lume consumeristă, iar acest stil de viață are efecte secundare nefericite: mâncare nesănătoasă, produse absurde și frivole, deteriorarea mediului înconjurător. Însă eu cred că putem găsi un echilibru: nu trebuie să trăim auster, dar nici să exagerăm. Nu blamez capitalismul, dar nu înseamnă că nu îl putem îmbunătăți.
Adam Smith, tatăl economiei, menționa o soluție în cartea sa, An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations (1776). Deși cartea se bazează pe teoriile lui Bernard Mandeville, el vine cu o soluție pentru un viitor mai bun: să punem bazele unui consumerism mai puțin absurd. Putem face shopping de alte bunuri, bunuri focusate pe nevoi spirituale: cărți, servicii, călătorii, experiențe. În continuare susținem economia capitalistă, dar într-un mod centrat pe valori, nu pe impulsuri de moment și mofturi. Cred că teoria sa merită luată în seamă.
Semnele bune în acest sens există. În ultimii ani sociologii au descoperit o schimbare în atitudinea consumatorilor: studiile arată că oamenii cumpără mai rar și mai puțin, acest aspect fiind adevărat în special pentru industria fashion-ului (care este în topul celor mai poluante industrii).
Stilul de viață se îndepărtează ușor-ușor de modelul consumerist al economiilor capitaliste post război. Obiceiul de a cumpăra mult pentru a-ți hrăni simțul identității, statusul social, începe să se reducă. În schimb, oamenii devin tot mai interesați de experiențe; interacțiune cu alți oameni, evenimente, călătorii, experiențe aventuroase – toate acestea sunt considerate prioritare. Uni specialiști susțin că intrăm în era post-consumeristă.
Personal duc o viață simplă, iar prin asta nu înțeleg o viață austeră. Ies în oraș, călătoresc, îmi cumpăr obiecte necesare, îmi fac și mici mofturi. Însă nu arunc banii pe lucruri exagerate, ca de exemplu: gene ondulate, gene false, unghii false, coafor, obiecte de lux care nu îmi trebuie cu adevărat etc. Resping cultura excesului și decorațiunile ieftine. Nu întotdeauna am fost așa: în adolescență și studenție eram tentată să cheltui absolut tot aveam pe obiecte inutile și mofturi. Însă treptat, cu ajutorul cărților care m-au expus unor valori diferite, mi-am schimbat felul de a fi. Am învățat să fac diferența între dorințe necesare (pentru supraviețuirea mea, pentru bunăstarea personală, pentru dezvoltarea mea) și mofturi. Am ajuns la un stadiu în viață în care foarte rar tânjesc după obiecte – efectiv nu îmi mai doresc fleacuri și lucruri materiale. Simplitatea este pentru mine uniunea perfectă între ceea ce este frumos și ceea ce este practic și potrivit. Prefer să investesc în cursuri, călătorii, planuri de viitor. Aglomerarea de obiecte a ajuns să mă obosească; prefer simplitatea și strictul necesar. Cum spunea Charlotte Periand,
Lumea cunoașterii este suficient de bogată, încât să ne umple viața, fără a mai avea nevoie de lucruri inutile care n-ar face decât să pună stăpânire pe mințile și pe orele noastre de relaxare.
Filozofi ai Antichității, mistici creștini, budiști, înțelepți ai Indiei… cu toții și-au făcut o misiune din a ne reaminti principiile simplității. Grație ei, putem trăi eliberați de prejudecățile, constrângerile și greutățile care ne fac să ne risipim energia și ne stresează.
Nu acordați importanță lucrurilor în detrimentul valorilor umane, muncii voastre, păcii, frumuseții și libertății (…) A refuza să aveți multe înseamnă a putea aprecia pe deplin tot ceea ce aduce bucurii spirituale, emoționale, intelectuale. (…) Nu există doar subnutriția alimentară: mai există și subnutriția spirituală.
Arta simplității, Dominique Loreau
Un bun exemplu a ceea ce înseamnă să trăiești simplu, să evadezi din capcana consumerismului și să te apropii de natură este Henri Thoreau, care a povestit despre asta în cartea-cult Walden.
La ce bun toată truda și agitația din această lume? Care este rezultatul avariției și ambiției, al goanei după avuție, putere și întâietate? Să fie oare pentru a îndeplini nevoile naturii? Salariul celui mai de rând muncitor le poate acoperi. Care sunt atunci avantajele acelui scop măreț al vieții omului pe care-l numim emanciparea condiției sale?
Walden
Într-o zi, Henry David Thoreau a decis să își construiască o casă cu propriile mâini și să se retragă acolo pentru o perioadă. A găsit locul, pe malurile lacului Walden, din statul Massachusetts, iar timp de doi ani a locuit acolo, ducând o viață simplă și retrasă. În timpul ăsta, scriitorul a făcut o incursiune în propriul suflet, a scris o carte, Walden, și a învățat cum să trăiască singur, să își construiască un adăpost, și să își procure cele necesare supraviețuirii.
Ce a descoperit Henry David Thoreau în urma acestui experiment? Că poți trăi bine și fără luxul pus la dispoziție de societatea modernă, dar mai ales, că te poți descurca singur și că mulțumirea de sine, fericirea și buna-dispoziție țin doar de tine însuți. Să duci o viața simplă, să fii auto suficient, să nu cauți cu disperare compania celorlalți, să te îndrepți către valorile profunde ale vieții (scris, citit, timp petrecut în natură). Să întorci spatele frivolităților și lucrurilor superficiale care ne înrobesc și ne provoacă anxietate.
Să duci o viața simplă, să fii autosuficient, să nu cauți cu disperare compania celorlalți, să te îndrepți către valorile profunde ale vieții (scris, citit, timp petrecut în natură). Să întorci spatele frivolităților și lucrurilor superficiale care ne înrobesc și ne provoacă anxietate.
Cartea lui Henry David Thoreau este scrisă în tonul unui jurnal și povestește experiențele din acești doi ani, motivele care l-au împins să facă asta, dar și revelațiile pe care le-a avut în tot acest timp.
Sună pompos, dar cartea asta te face să te gândești la marile întrebări ale vieții, să îți chestionezi stilul de viață, felul în care îți petreci timpul și scopurile pentru care te lupți zi de zi.
Dacă mai știți cărți care vorbesc despre un stil de viață simplu, scrieți în comentarii. Iar dacă v-a plăcut acest articol și vreți să ajungă și la alți oameni, dați un share. 🙂
