La cartea asta m-am dus ca la ”pomul lăudat”, pentru că citisem înainte celebra ”Mănâncă, roagă-te, iubește”, mi-a plăcut mult și aveam așteptări și de la ”Lecții de magie”.
”Mănâncă, roagă-te, iubește” mi-a plăcut pentru tonul ei personal, pentru că m-am regăsit, pentru că m-a ajutat, la fel ca pe alte milioane de femei din întreaga lume. Desigur, asta spune chiar și autoarea, faptul că femeile se regăsesc în ea, ca răspuns la criticile care i se aduc, cum că ar fi o ”vrăjeală New-Age”. Am tratat noua ei carte cu inima deschisă, neluând în seamă recenziile negative și ironice de pe New York Times sau The Guardian, pentru că m-am gândit că la fel a fost și cu ”Mănâncă, roagă-te, iubește”, care în ciuda criticilor, mi-a plăcut. Nu pot spune că a fost o pierdere de vreme ”Lecții de magie” sau că nu au fost idei cu care am rezonat, însă în mare, cartea este slăbuță.
Știți vorba aia cu You had me at hello? It goes both ways, adică ori mi-a plăcut de la început, ori m-a deranjat cu ceva de la bun început. În cazul acesta, hello-ul a fost viziunea lui Elizabeth Gilbert despre inspirație, despre idei. Se face că ideile trăiesc de fapt printre noi, ca niște fantome, căutând să ne posede. Când găsesc o persoană potrivită pentru a se întrupa, ele năvălesc în capul ei. Dacă bagi în seamă respectiva idee, îi acorzi toată atenția și pasiunea ta, e foarte bine, ajungi să creezi ceva. Dacă nu, ideea se bosumflă pentru că nu o bagi în seamă și pleacă la altcineva. Să nu se înțeleagă că folosesc acest limbaj pentru a o ironiza pe autoare. Credeți-mă, femeia chiar așa descrie procesul prin care funcționează treaba asta cu ideile. Ar fi fost o metaforă frumoasă, desigur, dacă Gilbert nu ar fi dus lucrurile mai departe, dând un exemplu concret despre cum a neglijat ea o idee timp de aproape doi ani și cum acea idee s-a supărat și a părăsit-o. Ea voia să scrie un roman despre jungla amazoniană, dar life happened, nu s-a putut concentra, nu a dus-o la capăt și ideea a părăsit-o. Nu oricum, însă: a trecut în mod miraculos la altă scriitoare. Cum, poate vă întrebați? Simplu: printr-un pupic. Între cele două scriitoare a existat din prima secundă o chimie, s-au pupat entuziast când s-au întâlnit și astfel ideea s-a transferat de la ea la Ann Patchett. Care a scris un roman de succes pe aceeași temă, despre care nu avea cum să știe, pentru că Elizabeth nu îi povestise în prealabil. De aceea, concluzionează ea, e clar că ideea s-a transferat în mod magic de la ea la Ann.
Nu am nicio problemă cu fantezia, dimpotrivă, devorez cărțile SF, fantasy, distopiile, tot ce nu e ”din această lume”. Însă una este să iau o carte în mână care e clar poveste inventată și alta este să citesc non-ficțiune unde tu, ca scriitor, îmi prezinți niște fapte fantastice ca fiind reale. E prea mistică viziunea asta cu ideile care sunt niște entități ce trăiesc printre noi în căutarea unei minți care să le dea glas. Cred că Elizabeth Gilbert încearcă să epateze, să impresioneze cu ideile ei. Să aducă ceva nou, doar că din punctul meu de vedere nu este credibilă, ba mai mult, strădaniile ei o fac puțin ridicolă.
Trecând peste asta, ajung la o altă idee de-a lui Elizabeth care nu mi se pare conformă cu realitatea. Ea susține că s-a săturat de ipostaza ”artistului damnat”, a scriitorului neînțeles, suferind, etc. Și că ea de exemplu, este inhibată în procesul creativ atunci când suferă. Că poți crea foarte bine atunci când ești fericit. Ba chiar mai bine. Nu o să cad în extreme, să spun că ești mai inspirat atunci când suferi, sau că numai neînțeleșii sau deprimații pot concepe ceva expresiv, profund, de însemnătate. Însă cred că este destul de evident că atunci când suferim ne retragem în interior, ne gândim mai mult la viața noastră, la lume, la sensul vieții noastre etc., ne oferim acest răgaz de a medita la anumite lucruri. Lucruri la care nu ne gândim când suntem fericiți bine mersi și ne hlizim la o bere cu prietenii, nu? Pentru că suntem ocupați să trăim. Starea de melancolie în care intrăm atunci când suferim constituie un mediu propice pentru introspecție și expresia artistică a unor convingeri, idei, valori, gânduri.
Cireașa de pe tort din cartea asta, chestia cu care mi-a pus capac a fost însă declarația ei cum că orice meserie din lumea asta este mai importantă și mai utilă societății decât aceea de a fi scriitor. Păi cum poți să susții așa ceva, când gânditori de seamă au schimbat mentalități, cursul istoriei, vieți, prin operele lor? Cum rămâne cu toți filozofii care au modelat gândirea a zeci de generații? Care au inspirat? Care au trezit dorința de cunoaștere în oameni? Cu tot respectul pentru celelalte meserii, cred că meseria de scriitor este una dintre cele mai importante din lumea aceasta. Și mi se pare de necrezut ca tocmai o scriitoare să spună așa ceva.
Ce mi-a plăcut totuși la perspectiva autoarei este ideea că ar trebui să fim fericiți cu ceea ce facem, să ne bucurăm de procesul de creație. Pentru că în definitiv, meseriile care implică o parte de creație sunt, sau ar trebui să fie, practicate din plăcere și pasiune. Nu cu gândul la glorie eternă sau bani. Ceea ce mă duce la altă idee din ”Lecții de magie”, aceea că nu trebuie să cerem de la ”arta” noastră bani, că nu trebuie să ne așteptăm să producă pentru noi. Trebuie să scriem, să pictăm, să facem orice activitate creativă din pură plăcere, iar dacă rezultatele apar, foarte bine, dacă nu, să ne bucurăm de proces. Idee cu care sunt întru totul de acord.
Închei cu un pasaj care mi-a plăcut și care exprimă perfect ideea de a face ceva din pasiune, fără să aștepți să primești ceva în schimb. Cartea merită citită per total, măcar pentru că te încurajează să faci ceva, să nu renunți, oricare ar fi pasiunea ta. Practic, spune că munca și perseverența sunt secretele. Însă pe mine nu m-a convins și aș fi lăsat-o baltă pe la jumătate, dacă nu aș fi fost determinată să scriu o postare pe tema ei. Prin urmare, m-am ambiționat să o termin, pentru că nu îmi place să vorbesc despre cărți pe care nu le-am citit integral.
