Balastul unei vieți nu poate dizolva sensul ei și nu trebuie disprețuit. El se lasă încorporat, ca soclu, în construcția finală.
Pe Pleșu l-am descoperit prin intermediul discuțiilor din ”50 de minute cu Pleșu și Liiceanu”, țin minte și-acum, am pierdut o noapte stând pe YouTube să-i ascult. Abia apoi am început să-l citesc pe Pleșu. De Liiceanu știam din facultate, citisem deja câte ceva, dar pe Pleșu așa l-am descoperit.
”Despre frumusețea uitată a vieții” am citit-o într-o după-amiază de duminică în Cișmigiu…maxim de boemă situația: citeam, adia și vântul ușor, cât să nu fie prea cald. Lângă mine, un bătrânel ponosit citea și el ”Dune”.
Mi-a plăcut mult cartea asta, este lucidă și elegant scrisă și mi-a plăcut, în mare, felul în care gândește Pleșu. Sau cel puțin cât am reușit să întrezăresc din gândirea lui, printre rândurile așternute pe hârtie. O maximă cu care am rămas în cap este cea cu care am început această postare: Balastul unei vieți nu poate dizolva sensul ei și nu trebuie disprețuit. El se lasă încorporat, ca soclu, în construcția finală. Așadar, să nu disprețuim relele din viața noastră, și ele își au rostul lor.
Câteva lucruri demne de reținut din ”Despre frumusețea uitată a vieții”:
Iubire: …Iubirile fericite nu se găsesc pe toate drumurile. Dar iubirile nefericite ar trebui șterse din registrul iubirii: admit că ele sunt curente, aproape inevitabile (…) Nu sunt însă iubiri adevărate: sunt doar teribile probe existențiale, materie primă pentru o eventuală soluție de înțelepciune. Iubirea adevărată e fericire pe termen lung, sau nu e deloc. Așa ceva nu există? Bine. Atunci nu există iubire adevărată.
Dietă: Ce vor să facă toți acești experți cu prețiosul timp câștigat prin autoflagelare alimentară? În cel mai bun caz, o să trăiască mult, numărându-și merele matinale.
Lux: Luxul a fost confiscat de o mână de țoape. El este practicat ostentativ, incult, fără vocație.
Mânie: S-ar zice, după Teofrast, cu cât cineva e mai bun, cu atât e mai irascibil.
Cultura de internet: Calculatorul și internetul au introdus în metabolismul culturii un coeficient de facilitate, care presupune, e drept, acces prompt, dar și lene mentală, pasivitate, impostură.
Cititul cărților: Aud tot mai des o formula care mă contrariază: „a citi cărți”. Până mai ieri, cititul își subînțelegea complementul direct. (…)”A citi” nu mai e, astăzi, o ocupație atât de răspândită, încât să fie enunțată ca atare, fără detalii. De citit, mai citim câte ceva. Dar cărți nu prea mai citim.
Și la final, o veșnică iritare a mea- martirajul limbii române: Cu puțin timp înainte să moară, Socrate îi spunea prietenului său Criton: ”…reaua folosire a cuvintelor nu e doar o greșeală de limbă, ci și un mod de a face rău sufletelor.”
