„Despre tristețea femeilor frumoase”, Andrei Ruse -fragment în exclusivitate

Andrei Ruse publică o nouă carte din care am citit câteva fragmente și e WOW. Ca să vedeți că nu exagerez, public un fragment în exclusivitate din cartea sa de proză scurtă „Despre tristețea femeilor frumoase”, pe care îl puteți citi aici.

Sunt puține persoane în România care coboară cartea de pe un piedestal și reușesc să promoveze literatura într-un mod smart și pe înțelesul tuturor. Acesta este, din punctul meu de vedere, unul dintre motivele pentru care consumul de carte la noi este scăzut. De aceea admir activitatea de promoter cultural a scriitorului Andrei Ruse. Cred că avem nevoie de astfel de oameni – oameni care fac literatura atrăgătoare și accesibilă. Proiectul inițiat de el, Hyperliteratura.ro, este pentru mine cea mai bună publicație online de cultură de la noi.

De ce? Pentru că cei de la Hyperliteratura au înțeles cum să promoveze  cultura, pentru a ajunge la oameni: succint, pe un ton informal și relatable. Articolele lor sunt smart, fără a cădea în păcatul de a fi prețioși și afectați, așa cum sunt majoritatea  discursurilor despre literatură și artă de la noi. Am citit undeva că există două categorii de scriitori: cei care scriu pentru a arăta cât sunt ei de deștepți și cei care scriu pentru a te face pe tine mai deștept. Cred că majoritatea dintre noi citim pentru că vrem să rămânem cu ceva de pe urma lecturii. Fie că este vorba de informații, fie că este vorba de un sentiment pe care îl încerci când citești, ideea este că ne dorim să ne alegem cu ceva; nu cred că citim pentru a ne minuna de înțelepciunea de nepătruns și de neînțeles a autorului – fie că este vorba de o carte sau de un articol. De aceea eu apreciez cea de-a doua categorie de scriitori: cei care scriu pentru a te face pe tine mai deștept, nu pentru a-și expune inteligența în fața ta. Iar Andrei Ruse este unul dintre acești scriitori – face asta atât prin propriile cărți, cât și pe platforma Hyperliteratura.

Andrei Ruse

Pe Andrei Ruse l-am descoperit cu ceva ani în urmă, datorită cărții Soni, publicată în 2008, ajunsă în prezent la ediția a IV-a, cu aproape 10.000 de exemplare vândute. Mi-a plăcut și mai ales, mi-a deschis apetitul pentru a citi literatură română contemporană – pe care până atunci o percepeam ca fiind desuetă, greu de descifrat și desprinsă de vremurile în care trăim. Soni a fost primul său roman (și prima carte cu video-trailer din România) și au urmat Dilăr pentru o zi și Zaraza. Aceasta din urmă rămâne preferata mea de la el, pentru aerul boem și pentru multe altele pe care le veți descoperi citind. 😀

Acum doi ani a deschis și editura Hyperliteratura, care, spre deosebire de alte edituri de la noi, promovează intens autorii români contemporani, în special în online (adică acolo unde este publicul). Dintre autorii de la ei cel mai mult îmi place Soviany, care mi-a dovedit încă o dată că aveam preconcepții în legătură cu literatura română contemporană.

Din 2016, am decis să deschid și Editura Hyperliteratura, propunându-mi să ofer drepturi mai mari autorilor români și totodată programe de promovare mult mai coerente pentru titlurile lor. Am coordonat până acum proiectul „Istoria ROCKului românesc”, împreună cu Nelu Stratone și Radu Toderaș, am scris împreună cu controversata Dana Marijuana biografia ei, „Poveste de cartier”, și am publicat autori importanți precum Octavian Soviany sau Radu Aldulescu, contribuind la dezvoltarea colecției noastre de proză contemporană.

Acum Andrei Ruse se pregătește de lansarea unei noi cărți la editura Hyperliteratura, de data aceasta a lui: Despre tristețea femeilor frumoase. Este o colecție de povești scurte cu iz fantastic din care până acum am citit două: Misterioasele dispariții din Arondismentul XII, publicată pe site-ul Hyperliteratura și un fragment din Fata căreia îi crescuse un buton pentru fericire, pe care l-am primit în exclusivitate pentru blog, de la Andrei Ruse. Fragmentul îl puteți citi mai jos, la finalul acestui articol și vă sfătuiesc să citiți și povestea Misterioasele dispariții din Arondismentul XII – este genială.

Micuța Calista nu se poate spune că locuia într-un apartament, ci într-o casă de cărți. Cărți puse și pe două – trei rânduri, cu pereți care deveniseră o imensă bibliotecă, avea un rând de cărți până și la poalele patului ei strâmt, de o singură persoană, o noptieră joasă lângă, făcută tot din cărți, iar pe ea, probabil ultima carte pe care o răsfoia.

fragment din Misterioasele dispariții din Arondismentul XII

Fragmentele citite din Despre tristețea femeilor frumoase mi-au dat senzația pe care o am atunci când citesc Gabriel Garcia Marquez: un fel de realism magic, o împletire faină între real și fantastic și este interesant că m-am gândit la asta înainte să văd că și Andrei Ruse o aseamănă cu literatura lui Marquez.

Abia aștept publicarea cărții, așteptam cu nerăbdare ceva nou de la Andrei Ruse. Ideea este că poți să te implici în publicarea acestei cărți, prin precomanda unui exemplar. Vei fi printre primii cititori care vor primi cartea, cu autograf, transport gratuit, iar prin donația ta autorul va putea strânge fondurile necesare publicării și promovării titlului său.

Alegând să susții acum acest proiect, precomandând „Despre tristețea femeilor frumoase”, vei face parte din echipa care va da naștere acestei cărți. Cred cu tărie că lucrurile cele mai bune se realizează prin solidaritatea unei comunități, în acest caz al cititorilor, iar implicându-te, vei deveni unul dintre cei care vor contribui la  punerea în scenă a unor povești care pot chiar depăși barierele timpului nostru.
 Investind într-o carte, investești de fapt în dezvoltarea artistică a comunității tale și a propriei tale persoane.

Andrei Ruse

Fata căreia îi crescuse un buton pentru fericire (fragment)

              Era seara dinaintea zilei în care împlinea 21 de ani. Stătuse din nou ore întregi sub dușul fierbinte, ghemuită în cadă, ca un nou născut, strâgându-și cu toată forța mâinilor ei fragile genunchii la gură, apăsând-și cu ei buzele până la durere, simțind că sunt aproape să pocnească. Voia iar să se taie pe coapse și își întinse mâna dreaptă, tremurând, spre lama de pe marginea vanei.

              Lucrul care o speria cel mai tare nu era că violul ar fi putut să se întâmple din nou, ci că n-o să mai fie normală niciodată. Mintea ei îi refulase amintirile. Scenele pe care le revedea cu groază de fiecare dată când închidea ochii erau tot mai rare și mai străine. Vocea lui groaznică i se schimbase de atâtea ori încât nici nu mai suna ca o voce adevărată. Însă peste tot rămăsese frica.

O frică care nu era palpabilă și nu-și avea rădăcinile într-un gând sau un sentiment anume; cea mai teribilă spaimă dintre toate, cea fără nicio explicație, care îngenunchează totul.

              De aceea se tăia.

Odată la câteva zile, când ai ei erau plecați în oraș, când se simțea singură și un sunet mai violent din bloc sau un colț mai întunecat al unei camere reporneau din nimic nesfârșitul film al groazei, năvălea în baie, se arunca în cadă, pornea apa fierbinte deasupra ei, se ghemuia și își ducea genunchii la gură – uneori se și lovea cu ei puternic în buze, crăpându-le -, își prindea picioarele cu mâinile cât putea de tare, scrâșnea din dinți și închidea ochii cu atâta forță încât vedea sclipiri în întuneric. Îi deschidea după câteva secunde bune și apuca repede lama, lăsată la îndemână, apăsând-o puternic pe una dintre coapse, până vedea primul firicel de sânge ieșind și începând să i se scurgă pe piele. Iar atunci totul se liniștea. Calvarul se oprea pentru o clipă. O zi sau chiar mai multe, dacă era norocoasă.

              În seara ceea însă, când mai erau numai două ore până să împlinească 21 de ani – din care în ultimul abia ieșise din casă – ceva neașteptat se întâmplă când prinse lama între degete. O usturime puternică, ca un fel de lovitură brutală de palmă pe ceafă, o făcuseră aproape să leșine. Scăpă lama în cadă și toți mușchii i se înmuiară deodată, făcând-o să se destindă din încordare.

Își duse mâna la locul unde simțise durerea – dar era o durere plăcută – și descoperise o gâlmă pe spate, exact în locul în care gâtul se unea cu capul ei și de unde începea părul. Era ceva ca o umflătură, numai că avea o formă bine definită, rotundă, care se asemăna la atingere cu cauciucul unui buton de telecomandă, însă mai mare cât buricul degetului ei mare.

              S-a gândit că poate se lovise undeva, fără să observe, în ziua în care tocmai trecuse. S-a gândit la o insectă ciudată care poate că o mușcase în somn. Apoi s-a gândit la un cheag de sânge și nu a durat mult până cuvântul „tumoare” să-i vină în minte și s-a speriat foarte tare.

Primul instinct a fost să apuce iar lama și să taie acea masă ciudată de carne care se formase pe ceafa ei. Însă tot pipăind-o, curioasă, simțea o stare ciudată de bine, de tot mai mult calm, de căldură, de o apropiere umană profundă. Era ceva aproape orgasmic, o plăcere care o învăluia pornind parcă din oase, din vene, continuând să se extindă prin toate organele, o senzație de furnicături în jurul inimii și a stomacului, prin mușchi și prin toți porii pielii. Nu mai trăise o stare atât de intensă de bucurie și siguranță vreodată sau nu își mai amintea asta.

              S-a ridicat amorțită din cadă și s-a dus în dreptul oglinzii să analizeze misterioasa mutație apărută de niciunde. Și-a prins părul lung și s-a întors să descopere o umflătură mică, perfect rotundă, de culoare albastră. Era ca și cum pe sub piele i-ar fi crescut un mecanism ciudat, totuși organic, și tot mai solid.

Atingându-l în repetate rânduri, se simțea din ce în ce mai bine și, nemaiputându-și stăpâni curiozitea, a apăsat puternic pe el. „Butonul”, cum l-a denumit în mintea ei, a intrat ușor înăuntru și a provocat un suntet firav și ciudat, aproape ca închiderea unei capse. Culoarea albastră i s-a estompat și ea deodată a căzut în genunchi, învăluită de un sentiment de iubire nemaiîntâlnit, căruia nu-i putea face față. Care o copleșea și îi alinta tot trupul.

S-a lungit pe jos și a început să chicotească și să-și unduiască tot trupul ei de femeie tânără pe gresia recii a băii, a cărei atingere o excita ușor. A început să se mângâie singură și să scoată ușoare gemete de plăcere. Când a ajuns cu degetele ei lungi pe coapsele rănite și le-a trecut apoi ușor peste labii și și-a atins delicat clitorisul, a simțit un zvâcnet puternic pornindu-i din șira spinării și din vagin, care a paralizat-o de plăcere. Un lichid vâscos a început să-i curgă pe degete și pe rănile coapselor, iar ea a început să-l întindă unifom peste cicatrici, ca și acesta cum le-ar fi vindecat. S-a oprit câteva secunde și și-a dus mâna la gură pentru a-l gusta. Și-a umezit buzele și apoi bărbia cu zeama lăptoasă și ușor amăruie, cu iz de migdale, care avea cel mai intens miros de iubire întâlnit vreodată. Era chiar mirosul propriului ei suflet, crud, s-a gândit.

Se simțea frumoasă și dorită. Lumina din baie se schimbase și era mai intensă și mai caldă, iar toate lucrurile din jur, chiar și lama uitată în vană, îi păreau lipsite de duritatea materiei, catifelate și inofensive. Ca și cum întreaga lume devenise brus alcătuită din pluș și colorată.

 Înăuntrul ei un vulcan de stări nemaipomenite erupse și n-ar fi vrut ca acel moment să se mai termine niciodată.

***

              Trecuse mult timp de când avusese un somn atât de odihnitor. A doua zi se trezise liniștită, fără angoasele obișnuite și vocile străine din mintea ei, de care nu credea că va mai scăpa vreodată. Lumina puternică a soarelui învăluia camera ei într-o aură gălbuie și pașnică.

              S-a îmbrăcat și s-a grăbit să meargă la cumpărături, ceea ce-i surprinsese până și pe ai ei, care uitaseră de când fata lor nu mai ieșise din casă și își pierduseră speranța că își va mai reveni vreodată. Nu aveau nevoie de nimic de la magazin, însă au întocmit pe loc o listă cu diverse lucruri inutile pe care să le ia, entuziamați de starea ei neașteptat de pozitivă.

              Afară nu s-a mai simțit stingheră și ciudată. Într-un exces de zel, le-a zâmbit trecătorilor necunoscuți pe care i-a întâlnit în cale, iar lipsa lor de reacție nu a întristat-o, ci din contră, a calmat-o și mai mult. Simțea că putea păși din nou ca un om banal, ca un nimeni, și nu mai credea, deși știa că n-avea nicio logică, că toată lumea are superputerea de a-i citi gândurile și de a o judeca sau de a o privi cu milă.

               Butonul era încă acolo, îl putea pipăi clar cu vârful degetelor și la fiecare atingere scurtă un fior îi învăluia iar întreg corpul și se simțea eliberată. Nu avea nicio explicație pentru anomalia ei, însă decisese să nu vorbească cu nimeni despre ea și s-o ascundă în spatele părul ei lung și creț.

              S-a dus din proprie inițiativă la încă o ședință de terapie, după ce ratase atâtea, și pentru prima oară a povestit, cu lux de amănunte, întreaga scenă care o traumatizase de aproape doi ani. Zâmbea și părea că spune povestea unei alte femei. Era distantă și degajată, trezind suspiciuni psiholoagei privind vindecarea ei subită și miraculoasă.

              „Dar chiar cred că am trecut peste, că am acceptat. Că am înțeles. Și că nu mai sunt o victimă.”

              „Totuși aș vrea să continuăm sesiunile noastre până o să fim siguri că starea asta a ta bună de acum nu e doar de moment.”

              „Cum vrei, dar îți spun, deși mi-e greu să explic, mă simt minunat. În sfârșit, parcă m-am recâștigat pe mine însămi. Așa cum nici nu mă știam.”

              Iar în seara aceea, când împlinise 21 de ani, a ieșit în oraș și a petrecut cu câteva prietene vechi, cu care nu mai vorbise parcă din altă viață. Și au râs și au stat până târziu sorbind câteva pahare de vin, vorbind despre toate lucrurile neimportante de care îi era atât de dor.

              S-a întors acasă singură, pe întuneric, fără să aibă nici cea mai mică grijă sau temere. Iar mai târziu, când s-a trântit în pat, istovită și ușor amețită de agitația neobișnuitei zile, și-a dus din nou mâna sfioasă pe spatele gâtului și a apăsat puternic pe butonul de fericire. Serotonina i-a invadat corpul și a fost cuprinsă din nou de o stare puterică de extaz, care a năucit-o.

              Intensitatea era puțin mai scăzută decât fusese în seara precedentă, însa asta n-a alarmat-o. Și-a coborât mâna dreaptă de pe gât în pantalonii largi de pijama în carouri multicolore și a început să se mângâie pasional până la un nou orgasm. Însă de data aceasta nu s-a oprit la primul, ci a continuat, plină de dorință, până s-a simțit pe deplin satisfăcută, minute întregi, amestecând lichidul cald între degete și întinzându-l apoi pe coapsele ei încă rănite și din nou gustându-l, ca pe o ambrozie.

              Epuizată, s-a întins larg, pe tot patul, și a știut că exact atunci este cea mai fericită ființă din lume. A adormit imediat, fără să se gândească la nimic. (…)

Comments

comments

Have your say