Fragmente din ”Zaraza” care te vor face să iubești Bucureștiul

Bucureștiul interbelic văzut prin ochii nostalgici ai scriitorului Andrei Ruse. Descrierile lui sunt atât de bune încât ar putea fi un eseu de sine-stătător despre Bucureștiul de altădată.

Orașul-grădină, așa era numit Bucureștiul, un oraș curat și plin de verdeață, de curți cu grădini cu flori, nu doar în fața caselor, dar și lângă fiecare bloc-haus modern care răsărea în centru, cu bulevarde pline de trandafiri și copaci pe margini, cu artere luminate care duceau spre marile parcuri, unde toți oamenii se plimbau serile și mai ales în weekenduri, de parcă fiecare zi ar fi fost o mare sărbătoare. Cea a vieții poate, căci se trăia din plin în acest loc (…). (Andrei Ruse, Zaraza)

Bucureștiul interbelic văzut prin ochii nostalgici ai scriitorului Andrei Ruse. Descrierile lui sunt atât de bune încât ar putea fi un eseu de sine-stătător despre Bucureștiul de altădată. M-a făcut să vreau să iau la pas străzile descrise de el, să văd ce se află acum prin acele locuri. Ceea ce mă uimește pentru că eu sunt genul de cititoare care sare plictisită peste descrieri. Asta pentru că mulți scriitori uită că descrierea trebuie să se încadreze în ritmul de până atunci, să nu facă notă discordantă. Când uiți asta, te trezești cu fragmente mult prea detaliate, scrise anost, care rup ritmul lecturii, îl îngreunează, cititorul sare peste ele oricum, iar cărții i-ar fi șezut mult mai bine fără acel moloz. Dar nu este cazul lui Andrei Ruse. Andrei Ruse știe cum să descrie lucrurile, să creeze atmosferă, învăluindu-te cu imaginile până când ești absorbit în lumea sa, până când vezi ce vede el.

Îmi aduc aminte că Stephen King, în cartea în care vorbește despre scris, A Memoir of the Craft, spune că fiecare scriitor ar trebui să scrie cu un cititor ideal în minte, și să încerce să anticipe care sunt reacțiile lui la ceea ce citește. Cititorul său ideal este nevasta lui, ceea ce îl ajută să vadă pe viu reacțiile cititorului ideal. S.K. povestește cum o spionează în timp ce citește, să vadă la ce pasaje lasă cartea jos din mână și de ce; pentru că pasajul unde se întrerupe din citit este mai slab, dacă nu îi captează destul atenția cât să citească în continuare. Și că el reface acele pasaje tot timpul. Dacă aș putea, i-aș spune acum că există și excepții de la regulă: momentul când o lași din mână pentru că fragmentul în cauză este atât de bun încât vrei să-l împarți și cu restul lumii. Întrerup puțin cititul pentru a transcrie câteva fragmente aici. Capitolul Epoca de Aur chiar e de aur. 🙂

Despre frumusețea doamnelor și a domnișoarelor, tot mai cochete și mai grațioase, despre diplomația și eleganța  gesturilor masculine deopotrivă se tot vorbește peste hotare, când capitala e din ce în ce mai des alăturată celorlalte mari centre ale lumii, mai ales prin efervescența sa culturală, prin valul noii generații de scriitori care umplu librăriile, prin teatrele arhipline, cu piese tot mai îndrăznețe, cu viziuni noi ale tinerilor regizori și actori, care se dezbracă de tradiționalism și mentalități învechite, prin muzicienii cu voci fermecătoare, prin sculptori și pictori care încep să colinde și să cucerească cu operele lor Europa.

Mercur pe Câmpineanu, Zissu pe Batiștei, care-l avea ca protagonist pe tânărul Jean Moscopol, Iordache Ionescu pe Covaci, unde cânta celebr

ul violonist al vremii Hristache Ciolacu, sau celebrul La Bufet și grădina Vișoiu, unde se mânca cu specific românesc. Pe marele bulevard Elisabeta erau Princiar, vizavi de Brezoi Palace, apoi chiar Bulevardul, lângă librăria Alcalay, și Gambrinus, la colț cu Brezoianu. (…) sau încercai celebrele Grand Hotel și Galeries La Fayette, localurile luxoase unde Cristi ridica seară de seară sălile în picioare cu tangouri. 

Nici berăriile nu erau ocolite, la Carul cu bere se mâncau crenvurști cu o bere făcută după o rețetă proprie, te puteai îmbăta până-ți pierdeai mințile la Trocadero pe Academiei, la Bavaria pe Brătianu sau la Blanduziei pe Strada Doamnei, unde aveau și cornuri cu lapte foarte calde, că-ți și frigeau limba. 

(…) spre Băneasa, dacă treceai podul, găseai grădina Brotăcei, unde puteai să mănânci niște preparate din pește la tigaie sau la jar, excepționale și atât de proaspete, că abia cu câteva minute înainte de a fi servite se opreau cozile din zbătut. 

Parcul Carol, la Bordei, Ioanid sau micuța Grădină a Icoanei și cizelatul Cișmigiu erau adevărate monumente ale naturii, majoritatea aranjate de grădinari celebri în întreaga Europă, dându-și frâu liber imaginației și aducând stiluri și decorații florale care încântau privirile trecătorilor și îi învăluiau cu aerul proaspăt și parfumat. 

Zona mlăștinoasă a Herăstrăului este schimbată peste noapte în Parcul Național sau Parcul Carol al II-lea, cum i se va spune, odată ce arhitecții austrieci Pinard și Rebhun, împreună cu Octav Dobrescu, vor termina de proiectat aleile și peisagistica minunată, creată dintr-o varietate vegetală nemaiîntâlnită, de la arțari, flașini, simpli plopi, sălcii sau tei, până la stejari și cireși exotici, tufe și flori asiatice, împodobit de asemenea cu sculpturi și statui moderne. 

Acesta era Bucureștiul plin de bunătăți și petrecere, care înflorea pe zi ce trece, unde pe străzi puteai auzi toate limbile lumii, de parcă tocmai s-ar fi prăbușit turnul Babel. Un București plin de viață, dinamic, care clocotea și aduna în miezul său crema artiștilor din țară și nu numai, alăturând orașul celorlalte centre europene culturale de elită. (…) Centrul lumii s-a mutat la București.

Comments

comments

Have your say