Sunt nervoasă şi par rea. În fond sunt foarte bună. Bună nu e cuvântul propriu. Eu nu sunt bună, sunt sensibilă.. Sensibilă şi fină: ar trebui un cuvânt nou care să le includă pe amândouă.
M-am apucat în sfârşit de jurnalul lui Jeni Acterian. Are cam 550 de pagini, tot citisem de el, dar până acum nu m-am încumetat.
Ce mi-a plăcut la J:
– Unele pasaje aproape poetice
– Insight-urile din viaţa unor mari oameni (descrieri, scrisori interesante): Emil Cioran, Mircea Eliade and so on. Spre exemplu, nu mi l-aş fi imaginat pe Cioran chiar aşa deprimat, cu toate că…
– Pasajele în care scrie despre ceea ce citeşte: foarte deşteaptă, la obiect, coerentă, ironică şi neîndurătoare pe alocuri
– Felul ei ironic de a fi
– Overall faptul că e deşteaptă şi că, trebuie să recunosc, mă umileşte prin multitudinea de cunoştinţe
Viaţa unei femei inteligente şi lucide, atmosfera dintr-o perioadă dramatică. Cam despre asta-i vorba.
Pentru felul ei ironic, cinic, sec de a fi, pasajul de mai jos e relevant (şi frumos):
“Eu însămi, în aceste zile, am descoperit o Americă. Mi-am dat seama de prostia oamenilor. Până acum am crezut că exista oameni de reală valoare. […] Ceea ce e sigur e că nu mai pot admira. Văd limpede că nu există nimic de admirat. Până acum nu m-am crezut niciodată inteligentă. Dar acum îmi dau seama că sunt. […] Nu există nimic în oameni, iată descoperirea. Inteligenţa m-a făcut să descopăr asta […]”
Da, merită citită, dar trebuie să-i acorzi răbdare, să-ţi placă genul ăsta de scriitură, de monolog interior, stilul deprimat-obsesiv (lucid cum l-ar numi ea).
