Se spune că esențele tari se păstrează în sticluțe mici și mărturisesc, niciodată nu am simțit asta atât de pregnant în legătură cu ceva sau cu cineva cum s-a întâmplat cu Muriel Barbery și cărțile ei. O femeie firavă și timidă, cum pare din interviuri, dar care reușește să-și impregneze cuvintele cu o forță de Goliath. Muriel este o adevărată revelație a prozei contemporane și dacă după ce am citit Eleganța ariciului mă gândeam că poate este un caz izolat cartea asta, am citit și cartea ei de debut: O delicatesă. Și mi-am dat seama că nu este o întâmplare faptul că Eleganța ariciului a stat pe lista de best-seller timp de 30 de săptămâni consecutiv, femeia încinge hârtia când scrie.
Muriel Barbery scrie frumos, iar eu printr-o scriitură frumoasă înțeleg capacitatea unui scriitor de a descrie lucruri dealtfel banale într-un fel care te face să îți explodeze mintea într-o multitudine de culori, impresii, trăiri și emoții diferite. Pâinea de exemplu, banala pâine cea de toate zilele, capătă dimensiuni mistice, sub descrierea condeiului ei:
Iar pâinea își este suficientă sieși pentru că este complexă în esența sa, pentru că pâinea este bogată, pâinea este multiplă, pâinea este microcosm. În ea este încorporată o diversitate extraordinară, ca un univers în miniatură care își dezvăluie toate ramificațiile de-a lungul degustării. Mușcătura, care se lovește la început de zidurile crustei, este surprinsă, îndată ce a depășit acest obstacol, de consințământul pe care i-l dă miezul proaspăt…
Și continuă așa preț de 3 pagini; pagini de poezie, pagini despre…pâine. Descrisă de parcă ar fi cel mai sofisticat fel de mâncare, ambrosia zeilor, eventual. Cred că în asta constă adevăratul talent al unui scriitor: de a trezi emoții vorbind despre cele mai banale subiecte. De a găsi și arăta magicul în viața de zi cu zi. La fel cum un sculptor nu cioplește o formă dintr-o bucată de piatră, ci doar scoate la iveală o formă care deja este acolo, doar că ne este nouă invizibilă, la fel și scriitorul, scoate ceva la iveală care deja este acolo, doar că noi încă nu vedem. De asta, atunci când citim o carte bună, avem o oarecare senzație de familiaritate. De parcă simțeam și gândeam și noi deja asta, doar că nu știam cum să exprimăm în cuvinte.
Cartea explorează plăcerile culinare și amintirile legate de mâncare al celui mai mare critic gastronomic din lume. Pe patul de moarte, omul își răscolește amintirile în încercarea de a găsi acel gust perfect. La final îl descoperă, doar că este o mare surpriză, pe care nu am să v-o stric.
O delicatesă are o sută și ceva de pagini, am citit-o în câteva ore, pe nerăsuflate. Ca o surpriză, începe cu un scurt monolog al portăresei din Eleganța ariciului, iar acțiunea se petrece în același imobil.
Am citit O delicatesă cu un entuziasm de copil și mi-am adus aminte de ce îmi place să citesc. Cred că am avut un mare zâmbet pe buze pe tot parcursul lecturii cărții și m-a apucat și o ușoară nostalgie: în timp ce personajul principal își amintea de gusturi din copilărie, eu îmi aminteam cum citeam în via bunicilor, sub nuc, cu razele soarelui strecurându-se printre frunze. Și m-am simțit exact așa, am redevenit, preț de câteva ore, copila care și-a descoperit marea pasiune: cititul.
p.s.: pentru gurmanzi cartea aceasta este un adevărat regal: o multitudine de feluri de mâncare descrise în cel mai atrăgător mod cu putință. Enjoy! 🙂