Aclamatul roman „Sticletele”, câștigător al premiului Pulitzer în 2014, a revenit în atenția publicului datorită ecranizării recente, care o are în distribuție pe una dintre actrițele mele preferate, Nicole Kidman.
Romanul spune povestea lui Theo Decker, un băiat de treisprezece ani care supravieţuiește unui atentat terorist în care îşi pierde în mod tragic mama. În acest sens, este un buildungsroman, iar evoluția personajului principal este foate bine conturată. Însă pe mine m-a cucerit acest roman prin faptul că este o minunată pledoarie pentru artă, demonstrându-ne în cele peste 1000 de pagini, că arta joacă un rol important în viaţa noastră. Că arta ne poate face viața mai frumoasă, ne poate vindeca și poate aduce lumină acolo unde credeam că există doar întuneric.
După cum spuneau cei de la Vanity Fair, Sticletele este „o carte despre artă în toate formele sale.“ De fapt, chiar din titlul romanului ne dăm seama că este vorba despre artă, pentru că Sticletele este o capodoperă a picturii flamande, un tablou pictat de Carel Fabritius, în 1654.
Pentru mine, Sticletele este o superbă meditație asupra artei și a puterii ei de a înfrumuseța lumea și viața, și asupra imaginii, pentru că trasează o linie între bogăția de semnificații din arta veche, tradițională, față de futilitatea artei contemporane.
Trăim într-o lume a producției în masă, iar Sticletele ne arată că trebuie să apreciem obiectele de artă care au o istorie, o poveste, și că stă în puterea noastră să le oferim o semnificație. În acest sens, ideea pe care o transmite Donna Tartt este strâns legată de Kintsugi, conceptul japonez care ne învață să vedem frumusețea în imperfecțiune, să apreciem trecerea timpului și inevitabil uzura obiectelor (de orice fel, de la ustensile până la obiecte de artă). Pentru că aceste obiecte ne pot transmite semnificații și sentimente. Dealtfel, personajele acestui roman se raportează în acest fel profund la artă și la obiecte, la frumusețea prezentă în uzură, în mobile vechi sau în imagini pline de istorie.
Lăsând la o parte marea temă a artei frumos transpusă în paginile cărții, romanul spune povestea palpitantă a lui Theo Decker, un adolescent de treisprezece ani din New York, care supraviețuiește ca prin minune unei explozii ce îi omoară mama într-un muzeu de artă și intră fără voia lui în posesia unui mic tablou fascinant („Sticletele”), preferatul mamei sale. Ani de zile mai târziu, după o copilărie aventuroasă, Theo ajunge să lucreze într-un magazin de antichități, iar tabloul ascuns cu grijă ani de zile devine pe neașteptate poarta de acces către lumea subterană a traficului cu opere de artă.
Chiar dacă nu sunteți fascinați de artă, puteți citi romanul ca pe o poveste plină de suspans, despre iubire și artă, despre pierdere și obsesie, despre supraviețuire și modelarea propriului destin, toate supuse întorsăturilor imprevizibile și nemiloase ale sorții. Cei de la New York Times au exprimat foarte bine această idee, spunând că este „un roman dickensian superb, seducător, care te ține cu sufletul la gură fără să-și piardă nici o clipă energia narativă.”
📝Fragmente
M-am întors cu tabloul în mână, să i-l arăt mamei, și atunci mi-am dat seama că nu era acolo. Partea invizibilă era cea importantă. Nu înțelesesem niciodată până atunci lucrul ăsta. Dar, când am încercat s-o spun cu voce tare, cuvintele mi-au ieșit bălmăjite și, ca un duș rece, am înțeles că greșeam. Amândouă părțile trebuia să fie la un loc. Una nu putea să existe fără alta.
Totul prindea viață în preajma ei: mama radia o lumină fermecată, ca de teatru, încât a vedea lucrurile prin ochii ei înseamna a le vedea în culori mult mai vii decât în mod normal.
Nu văzuse niciodată un tablou faimos față în față până la vârsta de optsprezece ani, când se mutase la New York, și abia aștepta să recupereze timpul pierdut – extazul pur, raiul pe pământ, spunea – era să fie îngropată în cărți de artă.
Scara de la intrarea în sediul central al Bibliotecii Publice di New York (a doua ca număr de volume din SUA și a patra din lume) este flancată de două figuri maiestuase de lei așezați, reprezentând răbdarea și tăria sufletească.
Suntem atât de obișnuiți să ne prefacem în fața altora, încât în cele din urmă ne prefacem și față de noi înșine.
Nu sângele, nu trupul nostru, ci inima face din noi părinți și fii.
