În primii ani de studenție la Litere eram mai degrabă o fată timidă, intimidată de cultura și cunoștințele pe care mi se părea că toată lumea le are, de la colegi la profesori, în afară de mine. Prin urmare, destul de rar îmi exprimam părerea. Dacă nu ar fi fost un incident care s-a petrecut la câteva luni după începerea anului școlar, probabil că aș fi rămas la fel. Dar s-a întâmplat ceva care m-a făcut să am curajul să îmi exprim opiniile mai des.
Sursă foto: Tumblr
Deși tindem să acordăm mai multă atenție evenimentelor ”mari” din viața noastră, cred că cele care ne modelează cu adevărat felul de a fi și de a gândi sunt evenimentele mici, întâmplările de zi cu zi și felul în care reacționăm la ele. Evenimentele cotidiene de care poate nici nu ne amintim, sau nu le băgăm în seamă, lasă urme asupra noastră.
Era o dimineață ploioasă și în afara zgomotelor făcute de ploaia torențială, în sala de curs nu se auzea nici musca. Eram toți captivați de ceea ce avea de spus profesoara. Cursul era unul dintre cele mai interesante din acel semestru, un curs practic de literatură engleză. Ne simțeam ca niște mici critici literari în sala aia mică și îngrămădită, comparând un scriitor cu un altul, căutând simboluri în text și având șansa să discutăm despre anumite cărți. În ziua aceea vorbeam despre literatura bună, ”adevărată” și maculatura, cea fără valoare. Profesoara ne-a înmânat ca de obicei fișele de lucru și ne-a spus să citim cele două povești transcrise acolo, apoi să stabilim care este ”literatură” și care este ”maculatură”.
Mi-am aruncat privirea pe foile de lucru și am avut un gol în stomac în momentul în care am văzut despre ce scriitori este vorba: Brooke Biaz versus Stephen King. Știam exact că profesoara o să înceapă să ne predice despre literatura de doi bani de tip best seller, care nu are nicio substanță, nicio valoare și așa mai departe. Problema era că mie îmi plăcea Stephen King încă din copilărie. Sigur, propozițiile sale poate că nu erau cele mai sofisticate; romanele sale nu erau filozofice sau demne de Premiul Nobel, dar totuși, era ceva în scrisul său care mă atrăgea. Iubeam felul precis și concis în care se folosea de cuvinte, suspansul pe care reușea să îl creeze. Îmi plăcea faptul că fiecare scenă, fiecare dialog avea un scop clar, era crucial pentru dezvoltarea acțiunii sau pentru evoluția vreunui caracter. Citind Stephen King, nu am simțit niciodată nevoia să sar peste descrieri sau dialoguri plictisitoare; mă ținea ”prinsă” în povestea sa. În ciuda acestui fapt, în ciuda părerii bune pe care o aveam despre el ca scriitor, nu am spus nimic în apărarea lui în timpul cursului. Am stat acolo și am ascultat cum clasa, împreună cu profesoara, îl desființa, catalogându-l ca pe un scriitor prost.
Când s-a terminat cursul, am ieșit pe ușă dezamăgită de mine. Mă simțeam vinovată că nu i-am luat apărarea, mă simțeam de parcă am trădat un vechi prieten. Îmi răsunau în cap cuvintele lui Martin Luther King Jr.:
“In the end, we will remember not the words of our enemies, but the silence of our friends.”
Suntem tentați să credem că dacă nu participăm la ceva, asta ne face neutri, că așa nu suntem cu nimic implicați. Însă am ajuns să cred că nu este așa: faptul că nu îți exprimi părerea când se face sau se vorbește o nedreptate, te face complice. Și neimplicarea ta are repercursiuni.
Deși mica revelație pe care am avut-o atunci, în sala de curs, poate părea neimportantă la prima vedere, mi-a dat de gândit, m-a schimbat. Pentru că există momente când a nu-ți exprima părerea chiar poate avea repercursiuni, dintre cele mai grave. De exemplu, celebra crimă din New York, din 1964, când atacatorul a agresat victima, tânăra Kitty Genovese, timp de aproape o oră. Cel puțin 10 martori din vecinătate au urmărit scena omorului, dar nimeni nu a făcut nimic, nimeni nu a chemat poliția.
Motivele pentru care nu intervenim în anumite situații, deși le considerăm greșite, variază de la caz la caz. Tiparul însă e același: vedem ceva greșit și cu toate astea nu facem nimic. Martorii crimei despre care vorbeam mai sus nu au chemat poliția pentru că văzând atâta lume în jur, s-au gândit că cineva va face totuși ceva. Fiecare s-a scuturat de responsabilitatea de a face ceva, aruncând-o pe umerii celorlalți. Eu nu am luat apărarea unui scriitor pe are îl admiram pentru că eram timidă, pentru că mi-era frică să nu fiu luată în derâdere. Indiferent de motiv, toți ar trebui să îl depășim să facem ceea ce simțim că este corect; să spunem ceea ce considerăm că este drept. Să fim curajoși și să ne exprimăm opiniile. Întotdeauna.
Deși acel curs de literatură nu a părut important pe moment, uitându-mă în urmă, îmi dau seama că mi-a schimbat optica. M-a făcut să am curajul să exprim ceea ce gândesc, chiar dacă restul lumii nu este în asentimentul meu; să îmi arăt preferințele, chiar dacă nu sunt la modă, sau nu sunt considerate ”cool” sau ”intelectuale”. Mi-am dat seama că nu trebuie să mă rușinez de ceea ce gândesc și că părerea mea contează. Părerea fiecăruia dintre noi contează și toți putem să schimbăm ceva prin sinceritate, coloană vertebrală și curajul de a spune ceea ce gândim.
