Dacă eşti iubitor de literatură, trebuie să citeşti cartea asta

Frumuseţea primelor propoziţii, acel ce-este-asta, cum-se-poate-asta, prima îndrăgostire, surâsul sufletului. Inima începe să-mi crească. Mă văd stând toată ziulica în fotoliul meu, adâncită în alte vieţi, intrigi şi fraze, îmbătată de cuvinte şi himere, paralizată de satisfacţie şi mulţumire, citind până la lăsarea amurgului, până când nu mai sunt în stare să desluşesc cuvintele, până când mintea începe să-mi zboare, până când muşchii dureroşi nu mai sunt capabili să ţină cartea ridicată. Bucuria este anticiparea bucuriei. Lectura unei cărţi bune pentru prima dată este la fel de minunată ca prima înghiţitură de suc de portocale care întrerupe postul în Ramadam.

 Femeia de hârtie, Rabih Alameddine

Rabih Alameddine Sursă foto: www.courrierinternational.com

În timpul lecturii acestei cărţi, confesiunile Aaliyei, personajul principal, s-au revărsat cu atâta splendoare în jurul meu, încât am ajuns să simt această carte ca fiind mai reală decât propria viaţă. Cum spune chiar ea la un moment dat, trăiam în cartea lui, nu în viaţa mea. 

 Femeia de hârtie este un imn de dragoste închinat cărţilor, care spune povestea unei foste librare şi traducătoare, ce îşi deapănă povestea vieţii, presărând-o cu citate din autorii ei iubiţi. Dar nu este vorba doar despre literatură, ci şi despre tenacitatea spiritului feminin şi despre oraşul în care Aaliya şi-a petrecut toată viaţa, Beirut.

Cartea asta este o comoară, în special pentru iubitorii de literatură. The Independent scria despre acest roman: Citiţi o dată acest roman, citiţi-l din nou, citiţi alte cărţi, iar după zece ani reveniţi la el şi citiţi-l iarăşi. Subscriu şi vă las cu câteva pasaje absolut minunate.

M-am abandonat cu mult timp în urmă unei pofte oarbe pentru cuvântul scris. Literatura e groapa mea cu nisip. E locul meu de joacă, în ea îmi construiesc fortăreţele şi castelele, acolo petrec momente glorioase. Lumea din afara acestei gropi cu nisip este cea care îmi face necazuri. M-am adaptat prin îmblânzire, deşi neconvenţională, la această lume vizibilă, ca să mă pot retrage fără multă dificultate în lumea mea interioară, a cărţilor. 

Aşa sunt eu, prăpăstioasă: îmi scapă minunile petrecute chiar în faţa ochilor mei: mă concentrez asupra unei stele estompate şi nu văd constelaţia.

Mă gândeam să citesc o carte nouă astăzi, dar parcă nu mi se pare potrivit sau nu am chef de asta. Unele zile nu sunt zile de cărţi noi. 

Citesc o poezie despre fericire de Edward Hirsch care se încheie cu aceste versuri:

Capul îmi e precum lumina cerului,

Inima mi-e asemenea zorilor.

Credeţi că arta poate salva lumea. Eu aşa credeam. De ce nu m-am pregătit să devin o bucătăreasă mai bună? La ce bun toate astea? La ce mi-au folosit? La ce bun o ferestruică spre cer dacă sunt singura care îi vede lumina?

‘Sunt dulci cântările auzite, dar cele neauzite-s mai plăcute’, scria Keats. Nici o pierdere nu se simte mai acut decât pierderea a ceea ce ar fi putut să fie. Nici o nostalgie nu doare la fel de mult ca nostalgia după lucrurile care n-au existat niciodată. 

Unii cred că suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Eu nu cred. Nu sunt câtuşi de puţin religioasă, deşi nu-s nici atee. N-oi fi crezând eu în existenţa lui Dumnezeu cu D mare, dar cred în zei. (…) Mă închin la altarele scriitorilor mei. 

Toată viaţa mea m-a deranjat că nu sut la fel ca ceilalţi. Ani în şir, am fost capabilă să mă conving că eram specială, că a fi diferită era o alegere. De fapt, voiam să cred că eram superioară, nu o artistă, nu un geniu precum Matisse, dar altfel decât plebea. Sunt unică, o persoană aparte, nu doar neobişnuită, ci extraordinară. 

De ceva vreme, nu mai sunt capabilă să-mi ferec inima în chip nimerit. ‘Fiecare om păzeşte în inimă o cameră regală’, a scris Flaubert. ‘Eu am ferecat-o pe a mea.’

Cărţile au ajuns laptele şi mierea mea.

Stau pe-ntuneric. Şi-ar fi greu să-mi dau seama ce e mai rău: întunericul dinăuntru, sau cel de-afară, bezna.

 Joseph Brodsky

Sufletul meu e jucăria sorţii. Destinul mă urmăreşte ca un copoi versat, ca un vânător vrăjmaş, mă muşcă şi nu-mi dă drumul. 

Eu sunt nimic, întotdeauna voi fi nimic. Nici măcar nu pot dori să fiu ceva. În afară de asta, înăuntrul meu am toate visurile lumii. (versuri din ‘Tabacaria’, Fernando Pessoa).

 Femeia de hârtie, de Rabih Alameddine se poate achiziţiona de pe site-ul Târgul cărţii, de aici.

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *