La ce bun toată truda și agitația din această lume? Care este rezultatul avariției și ambiției, al goanei după avuție, putere și întâietate? Să fie oare pentru a îndeplini nevoile naturii? Salariul celui mai de rând muncitor le poate acoperi. Care sunt atunci avantajele acelui scop măreț al vieții omului pe care-l numim emanciparea condiției sale?

Să fii remarcat, să ai lumea la picioare, să fii luat în seamă cu înțelegere, complezență și aprobare sunt toate avantaje pe care le putem sugera ca derivând de aici. 

Adam Smith, citat în Status și anxietate, Alain de Botton 

Pe vremuri, omul atribuia locul ocupat în societate unor forțe exterioare lui: divinitatea sau orânduirea societății. Acestea erau luate ca atare, iar țăranul își accepta locul, muncitorul la fel, aristocratul lua drept un dat poziția înaltă în societate, resursele financiare și toate avantajele care decurgeau de aici. Omului aflat pe o scară mai de jos a societății nu îi revenea responsabilitatea poziției sale, aceasta fiind un dat. Treptat însă, în conștiința oamenilor și-a făcut loc o nouă idee: de ce nu ar avea toți oamenii șanse egale de a se afirma, indiferent de familia în care se nasc? Este corect ca unii oameni săraci, din familii umile, să nu aibă șansa de a-și pune în valoare puterea de muncă, talentul și creativitatea? Pe când alții, mai puțin talentați, mai puțin muncitori sau destoinici, să se bucure de privilegii, bani, studii superioare și multe altele, doar pentru că fac parte dintr-o familie privilegiată?

Thomas Carlyle își arăta indignarea față de felul în care copiii celor bogați le risipeau acestora averile, în vreme ce copiii săracilor nu aveau acces la educație. El îi înfiera pe toți cei care nu munciseră vreodată și nu fuseseră de vreun ajutor cuiva, nefiind nevoiți să-și dovedească vreodată valoarea deoarece toate privilegiile de care se bucurau le fuseseră oferite pe tavă.

Napoleon devine primul lider occidental care începe să pună bazele a ceea ce avea să se numească un sistem de cariere deschise celor talentați.  

Odată cu epoca meritocrației și a avantajelelor pe care le-a adus omului de rând, această responsabilitate a poziției sociale, a reușitei în viață s-a mutat pe umerii fiecărui individ în parte. De vină pentru sărăcie, sau rateuri în carieră, nu mai sunt factorii externi, ci fiecare individ în parte. Dacă nu reușești, nu mai este vina societății sau a divinității, ci a ta: pentru că nu ai muncit destul, pentru că nu ai știut să te descurci, să iei decizii inteligente, sau poate nu ești destul de inteligent, talentat, etc. Acum, la dezavantajele clare ale unui statut inferior (griji financiare, nevoi, etc.), se adaugă și durerea de a te considera un ratat, responsabilitatea faptului că deși în ziua de astăzi fiecare poate urca pe scara socială și ajunge cineva, totuși tu nu ai reușit.

Cu ieșirea la rampă a meritocrației economice, modul în care sunt descriși cei săraci tranzitează, în anumite medii, de la nenorocoși, țintele milei și a sentimentului de vinovăție al celor bogați, la eșecuri, ținte justificate ale disprețului celor puternici, care se realizaseră prin propriile mijloace. 

În Ajută-te pe tine însuți, doctorul scoțian Samuel Smiles începea cu încurajarea tinerilor defavorizați prin sfătuirea acestora să își fixeze scopuri înalte, să se autoeduce și să cheltuiască banii cu grijă.

În Status și anxietate, Alain de Botton vorbește despre o problemă care ar trebui dezbătută mai pe larg și mai des: îngrijorarea că nu ne descurcăm atât de bine pe cât ar trebui, sau atât de bine cât se descurcă alții. Dorința de a avea un statut social, de a fi apreciați pentru ceea ce facem, bine văzuți, admirați, ne face să trăim cu dorința continuă de a reuși, dar și cu frica de ratare.

Foamea de statut social poate avea întrebuințări pozitive: valorificarea talentului, încurajarea excelenței, înfrânarea excentrității nocive și aderarea la un sistem comun de valori. Dar, ca toate poftele, astfel de excese pot totodată să ucidă. Cea mai profitabilă modalitate de abordare a acestei condiții ar putea fi încercarea de a o înțelege și de a vorbi despre ea. 

Într-o societate a consumerismului și a informației care călătorește foarte ușor prin prisma internetului, a rețelelor de socializare care ne fac să ne comparăm viața cu a celor care (par) că trăiesc mai bine decât noi, este ușor să cădem în păcatul invidiei, sau să ajungem să ne considerăm mai prejos decât alții.

Dar cum am ajuns aici? De unde toată goana asta pentru averi, reușite profesionale și admirația celor din  jur? Și ce soluții putem găsi pentru angoasele noastre? Unde putem găsi consolare atunci când nu reușim în viață?

Există o serie de ipoteze comune cu privire la motivațiile care ne determină să aspirăm la un statut mai înalt, printre acestea numărându-se dorința de a avea bani, faimă și influență. Alternativ, ar putea fi mai exact să rezumăm tot ceea ce căutăm într-un singur cuvânt, rareori folosit în teoria politică: dragostea. Îndată ce ne-am asigurat hrana și adăpostul, impulsul predominant care ne animă dorința de a reuși să urcăm în ierarhia socială depinde mai puțin de bunurile pe care le putem acumula sau de puterea pe care o putem exercita și mai mult de cantitatea de dragoste pe care urmează să o primim ca urmare a statutului de care ne bucurăm. Banii, faima și influența ar putea fi evaluate mai degrabă ca simboluri ale și ca o modalitate de a obține dragostea decât ca scopuri în sine. 

Soluții:

• FILOZOFIA: Există două feluri de a îmbogății oamenii, argumentează Rousseau: să li se ofere mai mulți bani, ori să le fie înfrânate poftele. 

• ARTA: Marea artă constituie un mediu capabil să ofere soluții celor mai profunde tensiuni și anxietăți existențiale. (…) Dat fiind faptul că există puține lucruri care să necesite analizarea critică (sau observarea și analiza) pe cât necesită problematica statutului social și distribuției sale globale, nu este deloc surprinzător să întâlnim, de-a lungul vremii, atât de mulți artiști care au contestat, într-un fel sau altul, metodele prin care li se acordă oamenilor un statut în societate. Paginile istoriei sunt pline cu provocări- ironice, furioase, lirice sau amuzante- adresate sistemului prin care este acordat statutul social. (…) Marii artiști ai cotidianului ne pot îndruma către corectarea unui întreg set de concepții snoabe cu privire la ceea ce trebuie stimat în lume.

• CREDINȚA: Indiferent care ar fi diferențele dintre ideile creștine și cele laice cu privire la activitățile care își păstrează semnificația și atunci când sunt privite din perspectiva morții, s-ar părea că există un accent, izbitor prin generalitatea sa, care se pune pe dragoste, relații sociale autentice și filantropie; la fel de comună pare să fie condamnarea dorinței de putere, forță militară, ambiții financiare și glorie.

Alain de Botton îmi place pentru ceea ce face prin cărțile sale: popularizează filozofia, arta și în general cultura, oferind prin toate aceste informații, soluții la problemele cu care ne confruntăm în viața de zi cu zi. Coboară arta, literatura, filozofia, de pe piedestal, aducând-o în mijlocul oamenilor, acolo unde îi este locul. Despre el și cărțile sale am scris în nenumărate rânduri pe blog, pentru că este unul dintre cei mai pragmatici scriitori de la ora actuală, iar din cărțile sale chiar rămâi cu ceva.

*Status și anxietate, Alain de Botton, se poate achiziționa de pe site-ul editurii Vellant, de aici.

Comments

comments