Am vorbit la lansarea cărții lui Andrei Ruse, Despre tristețea femeilor frumoase, o minunăție de carte pe care trebuie neapărat să o citiți. ❤️ Vreau să vă spun că pregătisem un discurs care să mă facă să par inteligentă dar înainte de lansare i l-am citit prietenului meu, Ștefan, care s-a prăpădit de râs și mi-a spus că nu sunt la Academie, să-mi revin și să vorbesc normal. 😂 Așa că am vorbit nu foarte inteligent, dar cu siguranță normal.

Lansarea s-a întâmplat la ArtHalle, o galerie genială care m-a cucerit din prima pentru că are și o terasă cochetă în curtea interioară. Iar discuția despre carte a fost pornită de către scriitorul Florin Iaru, editorul cărții, care a fost, ca de obicei, articulat și amuzant.

Cât despre carte, mi se pare cea mai bună carte a lui Andrei Ruse de până acum: a evoluat, este mai matur, mai profund iar vocea sa pare mai autentică și sinceră.

Câteva motive pentru care trebuie să citiți Despre tristețea femeilor frumoase

📚 Vă face să vă (re)îndrăgostiți de ficțiune

În ultimii doi ani am citit multă nonficțiune, de la filozofie, psihologie și până la cărți de popularizare a științei, iar asta m-a făcut să mă îndepărtez de prima mea dragoste, ficțiunea. Însă citind Despre tristețea femeilor frumoase mi-am adus aminte de ce am iubit ficțiunea dintotdeauna și în definitiv, de ce iubesc literatura. Este o ficțiune bine scrisă, care te absoarbe în universul ei ireal și te face să visezi.

📚 Face fantasticul să pară firesc și aduce magie în viața voastră

Despre tristețea femeilor frumoase este o colecție de 10 povești scurte, cu iz fantastic, iar dacă iubiți universul magic al lui Marques veți iubi și aceste povești. Fiecare poveste începe într-un mod firesc, iar către final introduce nefirescul, magia, fantasticul. Ceea ce mi se pare foarte fain la aceste povești este faptul că a reușit să facă fantasticul să pară firesc. Nu introduce câte un element fantastic într-un mod abrupt, ci tatonează terenul, cochetează cu misterul, apoi trece lin de la real la fantastic. Apreciez mult asta, pentru că în anumite scriituri de acest gen trecerea dintr-un plan în altul se face brusc și te trezește la realitate: îți dai seama că este un artificiu scriitoricesc cu scopul de a te șoca. Însă Andrei Ruse te ține în acea lume, încât ai impresia că era normal să se întâmple lucruri fantastice în acel context. Și nu te „trezești” la realitate până nu ai terminat povestea.

Pentru mine scriitura bună pare credibilă, te convinge și te face să uiți că cineva a inventat-o; iar Andrei Ruse reușește să facă asta. Și acesta este unul dintre motivele pentru care spun că este cea mai reușită carte a sa de până acum. 😀

📚 Personajele ar putea fi chiar prietenii sau vecinii tăi

Construcția personajelor este impecabilă; par persoane reale cu probeme reale, dacă excluzi fantasticul care intervine la un moment dat. Te regăsești în trăirile sau obiceiurile lor. De exemplu, într-una dintre povești, Femeia care se juca cu timpul, personajul principal are o bancă preferată într-un parc, unde stă, privește trecătorii și încearcă să își imagineze cum sunt ei în viața de zi cu zi, cu ce se ocupă, care e viața lor. Eu fac acest exercițiu de imaginație des și îmi place să cred că uneori chiar am dreptate și le nimeresc.

Și-a continuat drumul spre micuțul parc în care îi plăcea uneori să se ascundă de lume, să fumeze câteva țigări și să viseze nimicuri. Banca ascunsă de la marginea grădinii era locul în care uita câteva clipe de singurătatea lui și de haosul marelui oraș, cu care încă nu se obișnuise și-i părea că-i înghite pe indivizii timizi și tăcuți, așa cum era și el.

Femeia care se juca cu timpul

📚 Redescoperi delicatețea și fragilitatea

În ciuda titlului, cartea nu este tristă; transmite mai degrabă fragilitate, vulnerabilitate, delicatețe și un strop de nebunie și magie. În plus, chiar și poveștile triste deschid fereastra pentru a lăsa o rază de lumină să intre. Pentru că și în cele mai triste povești găsești pasaje solare, care îți ridică moralul.

Să te bucuri de tot ceea ce ți se va întâmpla, de tot ce vei cunoaște și de oamenii pe care-i vei iubi și te vor iubi la rândul lor, pentru că toate astea vor ține numai o scurtă vreme. (…) Să înveți să lași și să pierzi, pentru că nimeni și nimic nu-ți va aparține în afară de sufletul tău. Hrănește-ți sufletul cu toată bucuria acestei lumi și nu lăsa nimic să ți-l schimbe.

Câteva fragmente care mi-au făcut cu ochiul și strigă notează-mă!

Înăuntrul meu eu zâmbesc, nu știu de ce afară nu se vede asta.

Știa că oricât ar mai da viața cu el de pământ, așa cum dă viața de pământ cu amărâții, el n-o să mai cadă niciodată.

Nu am găsit niciodată ceva mai „toxic” și mai răvășitor decât frumusețea unei femei. O frumusețe pe care nu am putut și încă nu o pot defini, căci am fost cucerit de-a lungul timpului de gesturi care de care mai bizare: de un tic; de un mers aparte; de puritatea naivității; de felul în care părul ei îi curgea pe față într-o dimineață, amestecându-se cu razele soarelui și mirosul de cafea proaspăt făcută; de o tăcere; de un simplu glas sau de un surâs; de felul în care citea o carte; de bulinele unei rochii; de un nas imperfect; dar poate cel mai mult m-am îndrăgostit de femeile care nu-și puteau vedea sau nici măcar imagina propria frumusețe.

Micuța Calista nu se poate spune că locuia într-un apartament, ci într-o casă de cărți. Cărți puse și pe două – trei rânduri, cu pereți care deveniseră o imensă bibliotecă, avea un rând de cărți până și la poalele patului ei strâmt, de o singură persoană, o noptieră joasă lângă, făcută tot din cărți, iar pe ea, probabil ultima carte pe care o răsfoia.

fragment din povestea mea preferată, Misterioasele dispariții din Arondismentul XII

În loc de la revedere vă spun: citiți cartea! Îmi veți mulțumi. 🙂

Comments

comments