Lumea nu este delicată cu noi, vremurile nu sunt foarte tandre, dar dacă reușim să ne smulgem din ele, o să reușim să ascultăm sunetul muntelui din noi, să ascultăm liniștea într-un timp al zgomotelor. (Marina Constantinescu)
Seara japoneză de la librăria Humanitas de la Cișmigiu a fost o întâlnire dedicată romanului Sunetul muntelui, de Yasunari Kawabata. Nu am citit romanul până acum și spun până acum pentru că s-a vorbit atât de frumos despre roman și autorul său, Kawabata (laureat al premiului Nobel), încât am plecat convinsă că trebuie să-l citesc și eu. Cred că cel mai mult am rezonat cu vorbele Marinei Constantinescu, filolog şi critic de teatru, iar asta pentru că spusele sale se aplică lecturii în general, nu doar romanului despre care s-a discutat în seara asta. Câteva lucruri care mi-au plăcut și ideile interesante cu care am rămas de la Seara japoneză:
- Mayo Nishiike, ataşat cultural al Ambasadei Japoniei în Romania, a vorbit cursiv în limba
Mayo Nishiike
română. Este un lucru remarcabil, dacă stăm să ne gândim că unii dintre noi întâmpinăm probleme în a ține un discurs în engleză, limbă familiară pe care o întâlnim în mod regulat, dar să vorbim într-o limbă exotică. Nishiike a venit și cu o veste bună: anul viior, Ambasada Japoniei va reface Grădina japoneză din Herăstrău, ceea ce mă încântă, pentru că locul acesta este unul dintre locurile mele favorite de citit. 🙂
- Marina Constantinescu, care este directorul artistic al Festivalului Naţional de Teatru, mi-a plăcut foarte mult. Vorbind despre Sunetul muntelui, spunea că această carte reprezintă pentru ea un ritual al descoperirii de sine, care a ajutat-o să se decupleze de la cotidianul tumultos și să asculte liniștea din ea. Făcând o paralelă între Occident și Orient, explica faptul că Occidentul, cu vuietul său, estompează vocea noastră interioară. Și că acest roman și stilul de viață japonez în general, ne ajută să ne redescoperim, iar timpul dedicat lecturii unui roman al lui Kawabata este practic un timp de vindecare sufletească. Lumea nu este delicată cu noi, vremurile nu sunt foarte tandre, dar dacă reușim să ne smulgem din ele, o să reușim să ascultăm sunetul muntelui din noi, să ascultăm liniștea într-un timp al zgomotelor. Și cum putem face asta mai bine, dacă nu citind? 🙂
- Angelo Mitchievici a vorbit și el despre această liniște pe care ți-o dă lecturarea unui scriitor
japonez. Pe Mitchievici îl știu și apreciez din facultate, am citit câteva cărți de-ale sale, despre decadentism, erau incluse în bibliografia obligatorie pentru anumite cursuri de la Litere. Prin urmare, a fost o bucurie să îl văd în carne și oase, având în vedere că l-am studiat. În discursul său, a evidențiat faptul că personajele lui Kawabata își fac timp să analizeze natura din jurul lor, să miroasă florile ș.a.ș.m.d, iar puterea acestui roman stă tocmai în această capacitate a personajelor de a apela la nuanță. Această practică a subtilității, a delicateții fiind caracteristică culturii japoneze și apreciată de către persoanele cultivate.
- Moderatoarea discuțiilor din seara asta a fost Denisa Comănescu, director general al Editurii
Humanitas Fiction. Dintre pasajele citite de ea din Sunetul muntelui, trec aici unul care mi-a plăcut în mod special:
Senzualitatea nu vine din atingerea celor două corpuri… ci din văz, auz, miros.
Tot ea a anunțat că luna viitoare, la următoarea Seară japoneză, se va discuta despre autorul Ken’ichi Yamamoto.
Cei de la The New York Times Book Review scriau: Din toată literatura japoneză modernă, proza lui Kawabata este cea mai aproape de poezie. Tind să le dau dreptate, dacă mă iau după pasajele citite în seara asta.
