Mi-am propus ca anul acesta să scriu pe blog despre publicaţiile online şi print pe care le citesc cu regularitate. Şi voi începe cu Dilema veche, pentru că este ziarul din care nu ratez niciun număr. Am tabietul meu: o dată pe săptămână, seara, iau frumos ziarul, mă aşez comod, beau o cană de ceai şi răsfoiesc Dilema. Deşi se găseşte şi în online, sunt de modă veche, prefer să-mi cumpăr varianta print.
La începutul lui 2017 chiar au avut un număr de ‘Best of 2016’, din care am spilcuit cele mai interesante articole şi idei, poate vă incita la citit. 🙂
Mi-a plăcut mult interviul cu dr. Mihaela Bilic despre diete şi mâncatul emoţional. Ceea ce spune practic este că găsirea unui echilibru în dieta noastră este o chestie de dezvoltare personală, la care trebuie să lucrăm zi de zi; nu este deloc sănătos să ne înfometăm, apoi să ne reapucăm să mâncăm la fel ca înainte.
De fapt, întrebarea esențială nu este „Eu ce să mănînc?“, ci mai degrabă „Eu de ce mănînc?“. Și, da, culmea, la mine doresc să ajungă oamenii care au încercat toate curele de slăbire și au ajuns să recunoască faptul că, de fapt, curele de slăbire nu funcționează și, dacă nu schimbi ceva definitiv în relația ta cu mîncarea și nu reușești să te poziționezi altfel față de aceasta, e un cerc vicios din care nu vei ieși niciodată. Slăbitul e din ce în ce în ce mai greu, și tot mai greu e să-ți păstrezi silueta. Singura soluție e să înțelegi că toată viața trebuie să ai grijă. Nu există o cură de slăbire care se termină și apoi te întorci la vechile obiceiuri, ci e vorba mai degrabă de un fel de reeducare alimentară. În acest context, drumul este cu sens unic: odată ce implementezi obiceiuri și reguli noi, trebuie să le respecți toată viața. Și, paradoxal, pe măsură ce trec anii, trebuie înăsprite.
Alternativa e, pur și simplu, lucrul cu tine: să faci ce-ți place, ce vrei din viață, un fel de dezvoltare personală. Nu ai cum s-o faci din exterior, nu o poate face nimeni în locul tău. Dacă nu descoperim asta singuri, și prin multe încercări, atunci rămînem la mîncare. Dacă nu aprofundăm direcția asta, cu siguranță mîncarea ne va ține de cald și ne va ameliora suferința. Dar nu putem da vina pe mîncare: e incapacitatea noastră de a ne găsi un echilibru și un bine minim.
„Omul chibzuit“ şi mîncatul emoţional – interviu cu dr. Mihaela BILIC
Zodii pe cale de apariţie este un articol care m-a făcut să rând cu lacrimi. Genial!
Zodia lui super. Supernativii din această superzodie îl folosesc pe „super“ ori de cîte ori au ocazia. Şi o au, slavă Domnului. (…) Pe de o parte, superpetreceri, superchipe, superprofesionişti, superoferte, supertransferuri, superocazii, supervacanţe, superiahturi, supercampioni, supermotocoase, superpompe de injecţie şi supermaşini de spălat. Pe de alta, supercrize, supercatastrofe, superasasinate, superdrogaţi, superhoţi, supercurve, superdobitoci şi superanalfabeţi.
Zodia „gen“-ului. Nativii din această zodie susţin la unison că, după atîtea studii, chestiuni, dezbateri şi diferenţe de gen, cuvîntul „gen“ merită o detentă superioară. Şi asta fără a fi stînjenit de povara sensului. „Gen“ trebuie lăsat să nu însemne nimica nimicuţa. Să se răsfeţe caligrafic pe pagină şi să ne înfioare delicat urechea fără alt rost decît acela de umbră a umbrei. Aşa stînd lucrurile, nu vom mai merge la restaurant, ci vom merge la restaurant gen. Copiii nu vor mai citi romane de aventuri, ci vor citi (iar copiii snobi vor lectura) romane de aventuri gen. Tinerii nu vor mai pleca la mare, ci vor pleca la mare gen. Vom trăi într-o ţară care nu uită în nici o zi a calendarului să-şi violeze limba. Şi nu oricum, ci cu perversiuni gen.
Zodii pe cale de apariţie Radu PARASCHIVESCU.
Am şi două rubrici preferate: prima este rubrica Selmei Iusuf, ‘legende urbane’, transcriu aici un fragment din articolul În 2017:
O să fiu mai harnică, mai directă, mai modestă și mai puțin concentrată pe mine însămi. O să încerc să mă rup un pic de rutina zilnică și o să citesc mai mult. O să-mi fac rezerve mari de răbdare, un coș de răbdare, un geamantan de răbdare, un cufăr din care să scot hălci de răbdare și să le trîntesc pe masă: poftim. O să am răbdare cu cei din jurul meu și cu mine. Cu părinții mei care îmbătrînesc și nu mai țin pasul cu lumea asta.
A doua rubrică ce îmi place mult este, surprinzător, cea a lui Cătălin Pavel, O, ce vestigii minunate. Spun surprinzător, pentru că este o rubrică despre arheologie, despre care nu ştiu nimic şi n-aş fi crezut că pot citi vreodată în mod regulat despre asta. Dar omul scrie super fain şi interesant. Articolul care-mi vine în minte când mă gândesc la această rubrică este Noi contra noi, în care vorbeşte despre competiţia dintre arheologii de teren şi cei de fotoliu.
Unul din cele mai puternice antagonisme în arheologie este între arheologii de teren și cei de fotoliu. Arheologii de teren trăiesc cu convingerea că există un fel de eroism elementar în munca lor. Cîte unul – cunoscuți de-ai mei, oameni dintr-o bucată – mai bea dintr-un craniu sau critică în public dictatorul arab local. În orice caz, li se pare că numai cineva care stă în pustie și scoate din pămînt, cu sudoarea frunții, lucruri care n-au mai văzut lumina zilei de mii de ani se poate numi arheolog. Cei care stau la bibliotecă, palizi, în aer condiționat, și scriu pedant despre monede sau statui pe care alții le-au găsit pe teren pentru ei, sînt doar niște uzurpatori. Invers, arheologii de analiză, rafinați, au un surîs îngăduitor pentru arheologii de cazma. Sigur, cineva trebuie să fie și la munca cîmpului, să măsoare, să ducă roaba. Dar abia aici, în foișorul unde lucrează, ei fac aceste rapoarte primare de săpătură, aceste date brute să intre în corelațiile mari ale istoriei. Abia ei vin cu nuanțele, cu sintezele, ei fac din informații – cunoștințe. Lucrurile se văd deci mereu în două oglinzi diferite.
Închei cu unul dintre articolele lui Marius Chivu, Cît durează iubirea veşnică?.
Aşadar, „Te iubesc!”. Dar ce garanţii de durabilitate oferă această declaraţie? Spunem sau auzim „Te iubesc!” şi imaginaţia noastră adaugă „şi mîine, şi mereu”. Mintea noastră schimbă timpul verbal la viitor: „Te voi iubi!”, „mereu”, fireşte. Dar „Te voi iubi!” nu poate fi urmat decît de „atîta timp cît te voi iubi!”. Căci orice declaraţie de iubire este o promisiune falsă în afara momentului în care este rostită.
Spor la citit! 🙂
