Credeam că toţi oamenii erau la fel de valoroşi, iar calităţile interioare erau întotdeauna mai importante decât exteriorul. Eram, cu alte cuvinte, pentru profunzime şi împotriva superficialităţii, pentru bine şi împotriva răului, pentru blândeţe şi împotriva durităţii.
Lupta mea, vol. 1, Karl Ove Knausgard
Am auzit pentru prima oară de Karl Ove Knausgard pe Blogul unei cititoare de cursă lungă şi fragmentele transcrise acolo m-au cucerit.
În volumele din seria Lupta mea, Karl Ove scrie sincer, fără perdea, despre viaţă. Criticii l-au asemuit cu Thomas Mann, Fyodor Dostoevsky sau Proust, susţinând că aceste volume nu reprezintă doar povestea vieţii sale, ci sunt o meditaţie asupra esteticii, timpului şi a sinelui. Nu contrazic ceea ce spun criticii, dar pe mine, dacă trag o linie, lectura primului volum din serie m-a făcut să reflectez la emoţiile mele, chiar şi la cele negative, sau la cele de care mă ruşinez în mod normal. Pentru mine, Lupta mea este un exerciţiu de sinceritate cu mine însumi. Asta pentru că autorul reflectează la viaţa lui cu atâta sinceritate, fără să-i fie ruşine de nimic din ceea ce gândeşte. De exemplu, prezintă rolul de părinte şi în alt mod decât cel cu care ne-am obişnuit: ne arată şi partea urâtă a condiţiei de tată, fricile, grijile, angoasele sau dezamăgirile cu care te confrunţi.
Cred că pentru a fi o persoană cu coloană vertebrală trebuie să fii, în primul rând, sincer cu tine însuţi. Şi asta este ceea ce face Karl Ove în cartea sa: este sincer cu el însuşi, îşi expune defectele, gândurile ruşinoase, negative, lupta sa. Şi aşa devine sincer şi cu lumea din jur, prin asumare. Nu încearcă să se prezinte într-o lumină plăcută, ci aşa cum este el, cu bune şi rele. Cred că, în primul rând, lectura acestei cărţi te îndeamnă la un exerciţiu de sinceritate.
Sursă foto: www.theguardian.com
Nu spun niciodată ceea ce gândesc de fapt, niciodată ce vreau să spun de fapt, dar mă apropii mereu de cei cu care vorbesc, mă prefac că mă interesează ceea ce spun ei.
Întotdeauna am simţit puternic nevoia să fiu singur; trebuie să am la dispoziţie mari intervale de singurătate, iar când nu am parte de ele- aşa cum s-a întâmplat în ultimii cinci ani- frustrarea poate deveni aproape frenetică sau agresivă. Iar când ceea ce m-a motivat toată viaţa mea de adult- ambiţia că într-o zi voi scrie ceva excepţional- e ameninţat în acest fel, singurul meu gând, care roade în mine ca un şobolan, e să evadez. Simt că timpul fuge de mine, mi se scurge ca nisipul printre degete în timp ce eu fac… da, ce? Şterg podeaua, clătesc rufe, pregătesc cina, spăl vasele, fac cumpărături, mă joc cu copiii afară, la locurile de joacă, îi iau şi îi dezbrac, le fac baie, am grijă de ei până când adorm, îi culc, le agăţ hainele la uscat, le împăturesc şi le pun în dulap, fac curăţenie, frec masa, scaunele, dulapul. E o luptă (…).
Deşi sentimentul de bucurie pe care-l am nu e neapărat tumultos, ci mai apropiat de mulţumire sau linişte, e totuşi o bucurie la fel de profundă; e poate, chiar, în anumite momente, fericire. Şi nu e destul? Oare nu e destul? Ba da, dacă fericirea ar fi scopul meu, atunci e destul. Dar nu fericirea e scopul meu, nu a fost niciodată, ce să fac cu ea? Nici familia nu e scopul meu. Dacă era scopul meu şi mi-aş fi putut folosi tot timpul şi prisosul de energie pentru ea, ar fi fost fantastic, sunt sigur. (…) De ce trebuie ca eu să scriu, să mă izolez de lumea asta? (…) Fac ceea ce trebuie pentru familie, e datoria mea. Singurul lucru pe care l-am învăţat în viaţă este să îndur, să nu pun niciodată întrebări despre lucrurile astea şi să purific dorinţa, tânjirea care se naşte din el în scris. Nu îmi dau seama de unde vine acest ideal, şi, când îl văd acum, negru pe alb, în faţa mea, pare aproape pervers: de ce datoria în faţa fericirii?
Mi se umplu ochii de lacrimi când mă uit la o pictură frumoasă, dar nu când mă uit la copiii mei. Asta nu înseamnă că nu-mi sunt dragi, căci îmi sunt, din toată inima, ci înseamnă că sensul pe care ei îl conferă nu poate umple o viaţă. Cel puţin, nu pe a mea.
O iubeam. Nu era nimic între noi, nu voia să fie împreună cu mine, dar eu o iubeam. Nu mă puteam gândi la altceva.
Aş fi fost eu în stare s-o fac să reacţioneze la fel? Aş fi putut s-o aduc în starea aceea? Aş fi putut să aduc pe cineva, oricine, în starea aceea? Nu. Pentru Hanne, eram şi aveam să rămân un nimeni. Pentru mine, ea era totul.
Sursă foto: www.theguardian.com
