Cred cu tărie că ceea ce ne face să fim oameni este dorința de a trăi frumos și cu sens. De asta mă bucur când particip la diverse evenimente care promovează valorile morale, culturale, intelectuale. Iar bucuria este dublată când văd un număr mare de oameni care participă. Am aflat de traseul „Prin Bucureștii lui Mircea Eliade” de la o prietenă și m-am gândit să merg și eu. Chiar m-a luat puțin nostalgia, pentru că unul dintre primele lucruri pe care mi-am dorit să le fac atunci când m-am mutat în București a fost să vizitez niște străduțe despre care citisem de atâtea ori: Strada Mântuleasa, din La țigănci și Brezoianu din Invitație la vals (Drumeș). Lucru pe care l-am făcut, dar nu ca acum, cu oameni care să mă ghideze și să povestească atât de frumos.
Prin urmare, zis și făcut, sâmbăta trecută am participat la un traseu organizat de A.R.C.E.N.: traseu – cultural pietonal, care aduce în atenție o zonă reper pentru Bucureștii începutului de secol XX. Ne-am întâlnit la Biserica Mântuleasa și am început plimbarea, care s-a desfășurat în perimetrul străzilor Mântuleasa – Romulus – Popa Soare – Dimineții – Pictor Romano – Sf. Ștefan – Plantelor –Negustori – Dumitru Stăniloae – Calea Moșilor – Sfinților, având ca punct de pornire Biserica Mântuleasa și punct final pe strada Radu Cristian.
Alberto Groșescu și Edmond Niculușcă ne povesteau pe parcurs despre o serie de elemente de mitologie urbană (tramvaiul, liftul, fereastra, podul și pivnița, scara și trăsura), toate preluate din literatura fantastică a lui Mircea Eliade. Ei ne-au mai istorisit și poveștile mahalalelor Negustori, Sfinților, Mântuleasa și Vergului, legătura acestor locuri cu Mircea Eliade – casa cu mansardă, Școala Mântuleasa, Foișorul de Foc, casa lui Mircea Vulcănescu – dar și istoria prezenței personajelor lui Mircea Eliade în acest spațiu încărcat de semne magice.
Am văzut și fostul sanatoriu unde s-a stins din viață Eminescu, am aflat că Biserica Mântuleasa a fost ridicată în stil arhitectonic brâncovenesc, la 1734, de jupânesele Maria și Stanca, pe vremea domnitorului Grigore Ghica. Și au povestit multe alte lucruri interesante, pe care, apropos, le puteți afla și aici. Vă recomand să mergeți, este o experiență frumoasă, mai ales acum, că vin zilele cu soare.
Vă las cu câteva citate din Eliade, care fac referire la străzile pe care le-am vizitat.
„S-o fi văzut acum vreo zece ani, s-o fi văzut prin 1920-22, când cânta la „Floarea-soarelui”! Nu, n-ai de unde s-o ştii. Era o cârciumă măruntă, tăinuită, pe strada Popa Soare, dar avea şi grădină, şi în fiecare vară venea să cânte acolo Leana. Aşa-i spuneam, şi aşa îi plăcea şi ei să-şi spună: Leana. Dar nu uita niciodată să adauge: „Nu mă cheamă aşa. Pentru păcatele mele am ajuns să cânt prin cârciumi, şi oamenii îmi spun Leana. Dar eu n-am fost făcută pentru asta.” Şi poate, uneori, îţi lua paharul, îl ducea la buze, şi uneori sorbea din el. Zic poate, pentru că nu făcea asta decât arareori, şi numai dacă îi plăcea de tine, dacă te vedea că eşti tânăr şi i se părea ei că eşti frumos sau melancolic şi visător.” (Mircea Eliade, „În curte la Dionis”)
„Prin faţa casei trecea tramvaiul cu cai. Venea de la statuia Rosetti şi chiar în dreptul casei noastre îşi încetinea mersul ca să cotească spre strada Călăraşi. Împreună cu Nicu, iar mai târziu cu câţiva prieteni de seama mea, îl aşteptam cuminţi prefăcându-ne că stăm de vorbă. De îndată ce tramvaiul făcea cotul, alergam după el şi ne agăţam, pitindu-ne ca să nu ne vadă taxatorul. Ani de zile jocul acesta m-a fascinat. Ajunsesem mare meşter şi începeam să învăţ să mă caţăr, din mers, chiar în tramvaiul electric 14. Mă plimbam aşa agăţat, de la statuia Brătianu, şi înapoi”. (Mircea Eliade)
Photo Credit: Tourist in Bucharest
‘Bucureştiul are cele mai toxice amurguri, în toate anotimpurile. E greu să rămâi singur, să nu te îndrăgosteşti într-un astfel de oraş, în care soarele se stinge cu atâta melancolie.’ (M. Eliade, Nuntă în cer)
